Promisiuni Nerespectate: Povestea Unei Iubiri Încercate de Familie
— Nu mă mut nicăieri, Silvia! Aici e casa mea!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna în sufrageria mică, făcându-mă să simt că pereții se strâng în jurul meu. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, soțul meu, privea în podea, incapabil să spună ceva. Mă uitam la el cu disperare, așteptând să intervină, dar tăcerea lui era mai grea decât orice ceartă.
Nu-mi venea să cred că după zece ani de rate, de renunțări și certuri, ajunsesem aici. Când am cumpărat apartamentul acesta cu o cameră, era singura noastră șansă să avem un loc al nostru. Mariana a promis atunci că, după ce achităm creditul, se va muta la sora ei din Ploiești. Am numărat lunile, anii, fiecare leu pus deoparte. Am renunțat la vacanțe, la haine noi, la ieșiri cu prietenii. Totul pentru ziua în care vom fi doar noi doi.
— Mariana, am discutat asta… Ai promis! — vocea mea era spartă între furie și lacrimi.
— Și ce dacă am promis? Nu mă simt bine la sora mea. E prea gălăgie acolo. Aici m-am obișnuit. Și-apoi… cine are grijă de voi dacă pățiți ceva?
Vlad a oftat adânc. — Mamă, te rog… E greu pentru noi toți.
— Greu? Voi nu știți ce-i greu! Eu v-am crescut pe amândoi! — a ridicat tonul Mariana.
Am simțit cum mi se strânge inima. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Aerul rece de aprilie m-a lovit în față ca o palmă. M-am sprijinit de balustradă și am început să plâng în hohote. Nu mai puteam. Nu mai voiam să fiu prizoniera propriului meu vis.
În acea noapte nu am dormit deloc. Vlad s-a așezat lângă mine în pat și mi-a șoptit:
— O să găsim o soluție, iubita mea. Poate îi mai dăm timp…
— Timp? Cât timp? Zece ani nu i-au fost suficienți?
A doua zi dimineață, la cafea, Mariana s-a purtat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A început să povestească despre vecina de la trei care și-a schimbat perdelele și despre cât de scump e laptele la magazinul din colț. Eu nu puteam scoate un cuvânt. Mă simțeam invizibilă în propria casă.
Seara, când Vlad a venit de la serviciu, l-am tras deoparte:
— Trebuie să vorbim serios. Ori pleacă ea, ori plec eu. Nu mai pot trăi așa.
Vlad s-a uitat la mine cu ochii umezi:
— Silvia… E mama mea. Nu pot s-o dau afară.
— Dar eu? Eu ce sunt pentru tine?
A urmat o tăcere apăsătoare. În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit insuportabilă. Mariana făcea observații la orice: „Iar ai lăsat firimituri pe masă”, „Nu știi să gătești ca lumea”, „Vlad arată obosit, sigur nu-i dai ce trebuie”.
Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Mariana pe tema curățeniei din baie, am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers pe jos prin cartier până mi-au amorțit picioarele. M-am oprit pe o bancă și am început să mă gândesc la toate sacrificiile făcute: la serile când lucram suplimentar ca să plătim rata, la zilele când visam la un colț doar al nostru unde să ne iubim fără martori.
M-am întors acasă târziu. Vlad mă aștepta în bucătărie.
— Silvia… Nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot s-o las pe mama pe drumuri.
— Nu-i ceri să plece pe drumuri! Are unde merge! Dar nu vrea! Nu vrea pentru că știe că tu nu ai curajul să-i spui adevărul!
Am izbucnit în plâns și am simțit cum ceva se rupe în mine. În acea noapte am dormit pe canapea.
Zilele au trecut greu. Am început să evit să vin acasă devreme. Mă opream la cofetăria din colț și stăteam cu o cafea rece în față doar ca să nu mai aud vocea Marianei.
Într-o duminică dimineață, când Vlad era plecat după cumpărături, Mariana a intrat peste mine în cameră:
— Știi ce cred eu? Că tu nu-l meriți pe Vlad! El era mult mai fericit înainte să apari tu!
Am rămas fără aer. Am vrut să-i răspund ceva dureros, dar m-am abținut. Am ieșit din cameră și am trântit ușa după mine.
În acea zi am decis că trebuie să fac ceva pentru mine. Am început să caut chirii pe internet. Seara i-am spus lui Vlad:
— Dacă nu rezolvi tu situația cu mama ta până la sfârșitul lunii, mă mut singură.
A fost pentru prima dată când m-a privit cu adevărat speriat.
— Silvia… Te rog… Hai să mai încercăm!
— Nu mai pot încerca nimic! Am încercat zece ani!
A urmat o săptămână de tăceri apăsătoare și priviri aruncate pe furiș. Într-un final, Vlad a avut o discuție cu Mariana. Nu știu ce și-au spus exact, dar într-o seară am găsit-o plângând în bucătărie.
— Bine… O să mă duc la sora mea… Dar să știți că n-o să vă fie ușor fără mine!
A doua zi a început să-și strângă lucrurile încet-încet. Când a plecat, casa părea brusc prea mare și prea goală pentru doi oameni care nu mai știau cum să fie împreună fără un martor permanent între ei.
Au trecut luni până când liniștea aceea mult dorită a început să capete sens pentru noi doi. Relația noastră a avut nevoie de timp ca să se vindece. Uneori mă întreb dacă sacrificiile făcute au meritat prețul plătit.
Oare câte familii din România trăiesc drama asta tăcută? Câte femei își pierd liniștea și iubirea din cauza promisiunilor nerespectate sau a fricii de a spune „ajunge”? Ce ați fi făcut voi în locul meu?