Rafturile Frigiderului și Zidurile Invizibile dintre Noi

— Nu-mi vine să cred, Irina! Ai ajuns să numeri și rafturile din frigider? Ce urmează, să punem etichete pe fiecare ou? vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna prin bucătăria mică, cu ecou în fiecare colț al apartamentului nostru de două camere din cartierul Titan. M-am oprit din spălatul vaselor, simțind cum mi se strânge stomacul. Mâinile îmi tremurau ușor, dar am încercat să-mi păstrez calmul.

— Nu e vorba de asta, am spus încet, încercând să nu-l trezesc pe Vlad, băiețelul nostru de trei ani, care dormea în camera de lângă. Doar că… uneori nu mai găsesc nimic din ce pun aici. Și nici nu știu ce să mai cumpăr, că nu mai e loc.

Soacra mea a oftat teatral și a trântit ușa frigiderului cu o forță care m-a făcut să tresar.

— Pe vremea mea, lumea împărțea totul! Nu ne certam pentru prostii. Dar voi, tinerii de azi, numai reguli și spațiu personal vreți! Dacă nu vă convine, puteți pleca!

M-am uitat la ea fără să spun nimic. Știam că nu putem pleca. Salariul lui Radu abia ne ajunge pentru facturi și mâncare. Eu predau română la afterschool, dar banii mei se duc pe grădinița lui Vlad și pe ratele la frigiderul ăsta vechi, care oricum abia mai răcește.

Radu a intrat în bucătărie cu ochii încă lipiți de somn. — Ce s-a întâmplat?

— Nimic, am zis repede. Doar discutam despre organizare.

— Organizare? Asta nu e organizare, e dictatură! a izbucnit Viorica. Să nu crezi că dacă ai adus un copil în casa asta poți să faci tu regulile!

Radu s-a uitat la mine cu o privire rugătoare: „Las-o, Irina, te rog…”. Știam ce vrea să spună. Să nu fac valuri. Să nu stric liniștea. Dar liniștea asta era ca o apă stătută care mirosea tot mai urât pe zi ce trece.

Am ieșit pe balcon cu o cană de ceai rece și m-am uitat la blocurile gri din jur. M-am gândit la mama mea, care locuia la țară și mă suna mereu să mă întrebe dacă sunt bine. Nu-i spuneam niciodată adevărul: că mă simt ca o chiriașă în propria viață.

În seara aceea, după ce Vlad a adormit, Radu a venit lângă mine pe canapea.

— Știu că nu-ți e ușor cu mama… Dar nici eu nu pot face mai mult acum. Am încercat să-i explic că vrem doar puțină ordine…

— Nu e vorba doar de frigider, Radu. E despre faptul că nu am niciun colț doar al nostru. Nici măcar un raft unde să pun ceva fără să dispară sau să fiu certată.

El a oftat și mi-a luat mâna.

— O să fie mai bine. Poate găsesc ceva de lucru în plus… Poate la vară ne mutăm măcar cu chirie.

Dar știam amândoi că era doar o speranță vagă. În Bucureștiul ăsta scump, visele costau prea mult.

A doua zi dimineață, când am intrat în bucătărie, am găsit pe masă un bilet scris cu pixul: „Irina, am pus borcanele mele pe raftul de sus. Să nu le atingi! Viorica”. Am simțit un nod în gât. Asta era răzbunarea ei tăcută.

În zilele următoare, atmosfera a devenit tot mai apăsătoare. Orice discuție se transforma într-o ceartă mocnită: despre cine spală vasele, cine plimbă copilul, cine plătește lumina. Vlad simțea tensiunea și devenise agitat; plângea des și nu mai voia să stea cu bunica lui.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine a terminat laptele fără să anunțe, am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! Vreau doar puțin respect și puțin spațiu!

Viorica s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Și eu vreau respect! Am muncit toată viața pentru casa asta! Acum trebuie să mă dau la o parte pentru voi?

Radu a încercat să intervină:

— Mama… Irina nu vrea să te dea la o parte. Doar să avem fiecare locul lui…

Dar nimeni nu asculta cu adevărat. Fiecare era prins în propriile frustrări și neputințe.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am tăcut ca să nu supăr pe nimeni. La toate compromisurile făcute din lipsa banilor sau din dorința de pace. La cât de mult mă pierdusem pe mine însămi încercând să mulțumesc pe toată lumea.

A doua zi am decis să merg la mama la țară pentru câteva zile cu Vlad. Aveam nevoie de aer curat și de liniște. Când am anunțat-o pe Viorica, a ridicat din umeri:

— Faci cum vrei. Oricum nu contez aici.

Radu m-a condus la gară și m-a strâns tare în brațe:

— Îmi pare rău că n-am putut face mai mult…

Pe drum, Vlad dormea cu capul pe genunchii mei. Priveam câmpurile verzi și mă întrebam dacă vreodată vom reuși să avem casa noastră, liniștea noastră. Sau dacă sunt condamnată să trăiesc mereu între rafturi împărțite și ziduri invizibile ridicate din orgolii și neputință.

Poate că nu frigiderul era problema adevărată… Ci felul în care ajungem să ne sufocăm unii pe alții când viața ne înghesuie prea tare într-un spațiu prea mic.

Oare câți dintre noi trăim așa? Câți au curajul să spună stop? Sau măcar să ceară un raft doar al lor?