Răscrucea dintre rădăcini și bani: Povestea mea din satul românesc

— Ioana, nu pot să cred că vrei să ne vinzi pământul! — vocea tatălui meu, Gheorghe, răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți de vreme. Mâinile lui tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi ardeau de furie și neputință. Mama, Maria, stătea la masă cu privirea în pământ, iar fratele meu, Radu, se uita la mine ca la un dușman.

Eram prinsă la mijloc. Pe masă, între noi, zăcea contractul de vânzare — o hârtie care promitea milioane pentru cele cinci hectare de pământ moștenite de la bunicul. Un investitor din București voia să construiască un parc industrial pe locul unde copilărisem, unde alergasem desculță printre lanurile de grâu și unde tata mă învățase să sap brazda dreaptă.

— Ioana, gândește-te la viitorul nostru! — a izbucnit Radu. — Cu banii ăștia putem pleca din sat, putem avea o viață adevărată! Nu mai vreau să trăiesc în sărăcie!

Am simțit cum mi se strânge inima. Radu avea dreptate, dar și tata avea dreptate. Pământul era tot ce aveam. Era rădăcina noastră, legătura cu trecutul și cu cei care nu mai sunt. Dar banii… banii promiteau libertate.

Am ieșit afară, în curte, să-mi liniștesc gândurile. Aerul rece de aprilie îmi tăia respirația. M-am așezat pe banca veche de sub nuc și am privit casa — mică, dar plină de amintiri. Aici mama făcea cozonaci de Paște, aici tata își repara cizmele după muncă. Cum puteam să renunț la toate astea?

În acea noapte n-am dormit. Am auzit-o pe mama plângând în șoaptă în camera alăturată. Tata a ieșit afară și a stat ore întregi pe prispă, privind spre câmpul care urma să devină șantier. Dimineața, la micul dejun, liniștea era apăsătoare.

— Ioana, trebuie să decizi — a spus mama cu voce stinsă. — Ești singura care poate semna actele. Pământul e pe numele tău.

M-am uitat la ei și am simțit că mă sufoc. De ce eu? De ce trebuia să port povara asta?

A doua zi a venit investitorul, domnul Dobre. Un bărbat elegant, cu zâmbet fals și vorbe dulci.

— Domnișoară Popescu, vă asigur că veți avea numai de câștigat! Satul va prospera, vor fi locuri de muncă…

Tata l-a privit cu ură.

— Nu avem nevoie de banii dumneavoastră! Avem nevoie de liniște!

Radu a izbucnit:

— Tata, termină! Nu vezi că trăim ca-n Evul Mediu? Nici internet nu avem ca lumea!

M-am ridicat brusc:

— Ajunge! Nu mai pot! Voi nu înțelegeți că eu trebuie să aleg între voi?

Am fugit din casă și m-am dus la biserica din sat. Preotul Vasile m-a găsit acolo, plângând pe o bancă.

— Ioana, ce te apasă?

— Părinte, dacă vând pământul, îmi trădez familia. Dacă nu-l vând, îi condamn la sărăcie… Ce să fac?

— Fiecare alegere are un preț, fata mea. Dar nu uita: rădăcinile nu se pot cumpăra cu bani.

Cuvintele lui mi-au rămas în minte zile întregi. Între timp, tensiunile au crescut acasă. Radu a început să bea și să lipsească nopțile. Tata nu mai vorbea cu mine. Mama s-a îmbolnăvit de inimă.

Într-o seară, l-am găsit pe Radu în curte, beat criță.

— Ioana… dacă nu vinzi pământul… eu plec! Nu mai suport!

L-am privit neputincioasă. Îl iubeam pe fratele meu, dar nu puteam să-i dau tot ce voia.

În ziua semnării contractului, am stat cu pixul în mână minute întregi. Domnul Dobre mă privea nerăbdător. Tata stătea cu capul plecat. Mama plângea încet.

Am semnat.

În următoarele luni, casa noastră s-a golit de viață. Cu banii primiți, Radu s-a mutat la oraș și nu ne-a mai sunat decât rar. Tata s-a retras în el însuși și a murit la scurt timp după aceea. Mama a rămas singură și bolnavă.

Eu? Eu am rămas cu vina și cu întrebarea dacă am făcut bine sau rău.

Acum privesc pe fereastră spre câmpul unde odinioară alergam copil fiind. În locul grâului e un șantier plin de zgomot și praf.

Mă întreb: oare chiar merită banii să pierzi tot ce ai iubit vreodată? Ce ați fi făcut voi în locul meu?