Recunoștința Nespusă: Povara Tăcerii dintre Frați și Mama lor

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să văd cum o lăsăm pe mama să se stingă încet, fără să-i spunem vreodată cât de mult a făcut pentru noi! Irina aproape că țipa, cu ochii umezi și obrajii roșii de furie. Eram în bucătăria noastră mică din Pitești, iar mama, ca de obicei, era la muncă, făcând ore suplimentare la brutăria din colț. Mirosea a pâine caldă și a cafea uitată pe foc, dar în aer plutea ceva mult mai greu: rușinea și vinovăția.

M-am uitat la Irina, încercând să-mi găsesc cuvintele. De ani de zile, ne-am obișnuit să trăim cu sacrificiile mamei ca și cum ar fi fost ceva firesc. Tata ne-a părăsit când aveam șapte ani, iar Irina abia împlinise cinci. Mama a rămas singură cu două guri de hrănit și o inimă frântă. Niciodată nu s-a plâns. Niciodată nu ne-a certat că nu avem haine de firmă sau că nu mergem în vacanțe ca alți copii. Ne-a crescut cu dragoste și pâine caldă, cu povești spuse la lumina unei veioze vechi și promisiunea că „va fi bine”.

— Ce vrei să facem? am întrebat-o, simțind cum mă apasă greutatea întrebării. Să-i cumpărăm ceva? Să-i facem o surpriză? Parcă orice gest părea prea mic față de tot ce a făcut ea pentru noi.

Irina s-a prăbușit pe scaun, cu palmele strânse în poală. — Nu știu… Dar nu mai suport să treacă zilele astea la fel. Parcă suntem niște străini sub același acoperiș. Tu mereu ești la muncă, eu la facultate… O vedem doar când e obosită sau când ne ceartă că nu mâncăm destul.

Avea dreptate. În ultimii ani, viața noastră s-a transformat într-o succesiune de zile monotone, fiecare dintre noi alergând după un viitor mai bun, dar uitând să ne uităm înapoi la cea care ne-a ținut pe linia de plutire.

În seara aceea, am stat amândoi până târziu, făcând planuri. Am vrut să-i facem mamei o surpriză: să-i organizăm o zi doar pentru ea, să-i arătăm că nu am uitat nimic din ce a făcut pentru noi. Am strâns bani din salariile noastre modeste — eu lucram la un service auto, Irina făcea meditații la matematică — și am decis să-i cumpărăm o excursie la munte. Mama nu mai fusese niciodată în vacanță de când eram mici.

Când i-am spus planul nostru, mama a rămas mută. S-a uitat la noi cu ochii mari, apoi a început să plângă în hohote. — Nu trebuia… Nu pentru mine… Voi sunteți tot ce contează…

Dar bucuria ei a fost umbrită de o veste neașteptată: mama fusese diagnosticată cu diabet și avea nevoie de tratament urgent. Toți banii pe care îi strânsesem au mers pe medicamente și analize. Excursia s-a amânat pe termen nedefinit.

A urmat o perioadă grea. Mama era tot mai obosită, iar eu și Irina ne certam din ce în ce mai des. Eu îi reproșam că nu se implică destul, ea îmi spunea că sunt egoist și că mă ascund în muncă. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Irina a plecat de acasă plângând. Am rămas singur cu mama, care m-a privit lung.

— Vlad, nu vă certați din cauza mea… Eu am ales să vă cresc singură. Nu vreau să vă simțiți datori față de mine.

— Dar nu e vorba de datorie, mamă! E vorba că nu știm cum să-ți arătăm cât te iubim…

Mama a zâmbit trist. — Dragostea nu se măsoară în gesturi mari sau bani. E în felul în care vă uitați la mine dimineața, în mesajele scurte când sunteți plecați… Dar dacă vreți să-mi faceți un cadou, promiteți-mi că veți avea grijă unul de altul.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Irina dormind pe banca din fața blocului. Am stat lângă ea până s-a trezit și i-am spus ce mi-a zis mama. Am plâns amândoi ca niște copii speriați.

De atunci, am început să fim mai atenți unii cu alții. Nu am reușit să-i oferim mamei vacanța visată, dar i-am adus flori în fiecare vineri și am petrecut serile împreună la povești sau jocuri de table. Am început să gătim împreună și să râdem din nou.

Când mama s-a stins după doi ani de luptă cu boala, am simțit că lumea mea s-a prăbușit. Dar în ultimele ei zile ne-a spus: — Sunt fericită pentru că v-am văzut împreună. Asta e tot ce mi-am dorit.

Acum stau pe balconul apartamentului nostru mic și mă întreb: oare există vreodată un mod suficient de mare prin care să mulțumești unui părinte pentru tot ce a făcut? Sau dragostea adevărată se vede tocmai în lucrurile mici pe care le facem zi de zi?

Voi cum ați reușit să le arătați părinților voștri cât îi iubiți? Credeți că există un moment potrivit sau trebuie doar să nu lăsăm timpul să treacă fără să spunem „mulțumesc”?