Recunoștința Nespusă: Povestea unei Surori și a Sacrificiului Mamei

— Nu mai pot, Rareș! Nu vezi că mama se rupe în două pentru noi? am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce ușa de la bucătărie s-a trântit în urma mea. Era decembrie, iar caloriferul abia duduia în apartamentul nostru de la etajul patru. Rareș stătea pe canapea, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu mă aude.

— Și ce vrei să facem, Ilinca? Să-i cumpărăm o vacanță la Paris? Cu ce bani? a răspuns el, ironic, fără să ridice privirea.

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie și am început să plâng în surdină. Mama era la muncă, făcea tura de noapte la patiseria din colț. De când tata ne-a părăsit, când aveam doar zece ani, mama s-a transformat într-un soldat: mereu pe baricade, mereu cu ochii umflați de nesomn, mereu cu grijile pe umeri. Nu știam cum să-i arătăm că vedem tot ce face pentru noi.

Rareș a venit după mine, mai blând:

— Ilinca, știu că suferi. Și eu simt la fel. Dar nu avem cum să-i dăm înapoi anii pierduți.

— Nu vreau să-i dau anii înapoi. Vreau doar să știe că nu a făcut totul degeaba.

A doua zi dimineață, mama a intrat pe ușă cu obrajii roșii de frig și mâinile crăpate. Mi-a zâmbit obosit:

— V-ați certat iar?

— Nu, mamă. Doar discutam.

A oftat și s-a dus direct la baie. Am auzit apa curgând și suspinele ei abia reținute. M-am simțit vinovată că nu pot face mai mult.

În acea zi am decis să fac ceva. Am început să caut joburi part-time, să văd dacă pot contribui mai mult la cheltuieli. Rareș s-a înscris la un concurs de robotică, sperând că va câștiga premiul cel mare și va putea să-i cumpere mamei o mașină de spălat nouă. Dar banii nu veneau niciodată destul de repede.

Seara, când ne strângeam toți trei la masă, mama încerca să pară veselă:

— Ce ați făcut azi?

— Am aplicat la un job la librărie, am spus eu timid.

— Și eu am trecut de prima etapă la concursul de robotică, a adăugat Rareș.

Mama s-a uitat la noi cu ochii umezi:

— Nu vreau să vă sacrificați voi pentru mine. Eu sunt mama voastră. E datoria mea să vă fie bine.

Dar noi știam că nu era drept. Am crescut cu lipsuri: haine second-hand, excursii ratate, zile de naștere cu torturi improvizate din biscuiți și cremă de vanilie. Dar niciodată nu ne-a lipsit dragostea ei.

Într-o zi, Rareș a venit acasă cu o idee:

— Ilinca, hai să facem ceva special pentru mama. Să-i scriem o scrisoare. Să-i spunem tot ce simțim.

Mi s-a părut copilăresc la început, dar apoi mi-am dat seama că niciodată nu i-am spus mamei cât o iubim cu adevărat. Am stat nopți întregi scriind și rescriind acea scrisoare. Am pus acolo toate amintirile: cum ne ținea de mână când mergeam la școală prin noroaie, cum ne citea povești seara chiar dacă adormea cu cartea în mână, cum ne făcea supă de pui când eram bolnavi și ne mângâia fruntea până adormeam.

Când i-am dat scrisoarea, mama a început să plângă în hohote. Ne-a luat în brațe și ne-a spus:

— Nu am nevoie de nimic altceva decât de voi doi aproape de mine.

Dar povestea nu s-a terminat aici. În primăvară, mama s-a îmbolnăvit grav. Diagnosticul a venit ca un trăsnet: cancer la sân. Lumea noastră s-a prăbușit. Rareș a renunțat la facultate ca să stea cu ea la spital. Eu am început să lucrez full-time la librărie.

Într-o noapte, pe holul spitalului Fundeni, Rareș mi-a spus:

— Ilinca, dacă o pierdem…

— Nu vorbi așa! Nu avem voie să cedăm acum!

Dar frica era acolo, între noi, ca un zid rece.

Lunile au trecut greu: chimioterapie, operații, nopți nedormite. Mama s-a luptat ca o leoaică. Într-o zi, după o ședință grea de tratament, ne-a privit pe amândoi și a spus:

— Voi sunteți motivul pentru care lupt. Să nu uitați niciodată asta.

Am realizat atunci că recunoștința nu se măsoară în bani sau cadouri scumpe. Se măsoară în timp petrecut împreună, în grija reciprocă și în curajul de a spune „mulțumesc” chiar și atunci când doare.

Mama a supraviețuit. Acum merge la control din șase în șase luni și încă lucrează la patiserie, dar doar dimineața. Eu și Rareș suntem mereu acolo pentru ea.

Uneori mă întreb: Oare câți dintre noi uităm să le spunem părinților cât îi iubim? Cât valorează o vorbă bună sau o îmbrățișare sinceră? Poate că nu există un mod perfect de a mulțumi pentru sacrificiul unei mame — dar oare nu ar trebui să încercăm mai des?