Rochia de mireasă care a despărțit o familie

— Nu pot să cred că ai ales așa ceva, Nevena! Vocea tatălui meu, Ion, a răsunat ca un tunet în încăperea mică a salonului de rochii de mireasă. M-am oprit în pragul cabinei, cu rochia albă strânsă pe trup, cu mâinile tremurânde pe marginea tulului fin. Toate privirile s-au întors spre noi: vânzătoarea, două cliente, chiar și mama care stătea într-un colț, cu ochii în pământ.

— Tata, e rochia pe care mi-am dorit-o dintotdeauna… am șoptit, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

El a făcut un pas spre mine, privindu-mă ca și cum nu mă recunoștea. — Asta nu e rochie de mireasă! E… e o rușine! Cum să te prezinți așa în fața satului? Ce-o să zică lumea?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Rochia era simplă, fără volane sau dantelă grea, fără sclipici sau trenă lungă. Era exact ce-mi doream: delicată, modernă, cu umerii goi și o croială care-mi lăsa libertatea să respir. Dar pentru tata, era prea mult. Prea diferit.

Mama a încercat să intervină: — Ion, las-o, e ziua ei…

— Nu! a tăiat-o el scurt. Eu nu dau niciun ban pe așa ceva!

M-am uitat la el, la omul care mă ținuse de mână când am învățat să merg, care mă învățase să pescuiesc pe malul Oltului și care îmi promisese mereu că va fi lângă mine orice s-ar întâmpla. Acum, între noi era un zid de neînțelegere și dezamăgire.

— Tata, nu e vorba doar despre rochie. E despre mine. Despre cine sunt eu acum…

El a ridicat din umeri, cu o duritate pe care n-o mai văzusem niciodată la el. — Dacă vrei să fii altfel decât am crescut-o eu pe fata mea, atunci plătește-ți singură mofturile!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. M-am întors spre oglindă și m-am privit: eram frumoasă, dar ochii îmi erau plini de lacrimi. Mama s-a apropiat încet și mi-a șoptit la ureche:

— Poate ar trebui să alegi altceva… doar pentru liniștea lui.

— Dar eu? Liniștea mea nu contează?

Am ieșit din salon cu rochia pe umeraș și cu sufletul greu. Pe drum spre casă, tata n-a scos o vorbă. Mama încerca să facă glume stângace despre vreme și despre rudele care urmau să vină la nuntă. Eu mă simțeam ca o străină în propria familie.

Seara, la masă, tata a început iar:

— Nevena, gândește-te bine. O nuntă nu e doar despre tine. E despre familie, despre onoare. Ce-o să zică unchiu-tău Gheorghe? Sau tanti Viorica?

— Tata, nu mai trăim în anii ’80! Nu vreau o rochie ca a mamei sau ca a verișoarei Maria! Vreau să fiu eu însămi!

El a trântit furculița pe masă. — Atunci fii! Dar nu te mai baza pe mine!

Mama a început să plângă încet. Eu am fugit în camera mea și am stat acolo ore întregi, privind la rochia atârnată de ușă. M-am întrebat dacă merită să-mi supăr părinții pentru o bucată de material. Dar apoi mi-am amintit toate momentele când am tăcut doar ca să nu-i supăr: când am ales facultatea de Litere în loc de Drept, când am refuzat să mă mărit cu băiatul vecinilor doar pentru că „era băiat bun”.

A doua zi dimineață, tata nu era acasă. Mama mi-a spus că plecase la câmp, supărat. Am mers la serviciu cu ochii umflați de nesomn. Colega mea, Irina, m-a tras deoparte:

— Ce-ai pățit? Parcă ai fi văzut fantome.

I-am povestit totul printre suspine. Ea m-a strâns în brațe:

— Știi ce cred eu? Cândva, părinții noștri au fost și ei tineri și au vrut altceva decât li s-a permis. Dar au tăcut și au suferit. Tu ai curajul să spui ce vrei.

Vorbele ei mi-au dat putere. În ziua următoare am mers singură la salon și am plătit avansul din banii mei strânși cu greu din meditații și traduceri.

Când tata a aflat, a venit seara acasă mai furios ca niciodată:

— Ai făcut de capul tău! Să nu te aștepți să-ți dau vreun ban pentru nuntă!

Mama încerca să-l liniștească:

— Ion, e fata noastră! O pierdem dacă nu încercăm s-o înțelegem…

El a ieșit trântind ușa. În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am întrebat dacă merită tot acest război pentru o rochie. Dar apoi mi-am dat seama că nu era doar despre rochie: era despre dreptul meu de a fi eu însămi.

Au trecut zilele până la nuntă într-o tăcere apăsătoare. Tata nu vorbea cu mine decât strictul necesar. Mama era prinsă între noi ca într-un război rece.

În ziua nunții, când m-am îmbrăcat în rochia mea simplă și modernă, inima îmi bătea nebunește. M-am privit în oglindă și pentru prima dată m-am simțit liberă.

Tata a venit la mine înainte să plecăm spre biserică. Avea ochii roșii și mâinile tremurânde.

— Nevena… poate că n-am știut să fiu tatăl de care aveai nevoie. Dar vreau să știi că te iubesc… chiar dacă nu te înțeleg mereu.

Am izbucnit amândoi în plâns și ne-am îmbrățișat strâns.

Acum, privind în urmă la acea zi, mă întreb: câte generații vor mai trebui să sufere ca să poată fi ele însele? Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm liniștea pentru liniștea altora?