Rugăciuni printre lacrimi: Cum am găsit putul spre lumină pentru nepoții mei
— Vlad, unde te duci la ora asta? — vocea mi-a tremurat în pragul ușii, în timp ce băiatul meu de 17 ani își trăgea hanoracul peste umeri, evitându-mi privirea. Ioana, sora lui mai mică, stătea pe canapea cu ochii în telefon, ignorându-mă complet. Era trecut de miezul nopții, iar eu, Maria, bunica lor, mă simțeam mai singură ca niciodată în casa asta care altădată răsuna de râsete.
Nu mi-am imaginat niciodată că bătrânețea va fi atât de grea. După ce fiica mea, Ana, a plecat la muncă în Italia, am rămas cu Vlad și Ioana. La început, totul părea sub control. Le găteam mâncărurile preferate, îi ajutam la teme, le citeam povești seara. Dar adolescența a venit ca o furtună. Vlad a început să lipsească de la școală, să vină acasă cu ochii roșii și hainele mirosind a fum. Ioana s-a retras într-o lume virtuală, unde nu mai aveam acces.
Într-o seară, am găsit în camera lui Vlad o pungă cu pastile colorate. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. L-am confruntat plângând:
— Vlad, ce-i asta? De ce faci asta?
A ridicat din umeri cu o nepăsare care m-a sfâșiat:
— Toți fac la fel. Nu înțelegi nimic!
Am încercat să-l iau în brațe, dar s-a smucit și a trântit ușa. Ioana a început să plângă în hohote. M-am simțit neputincioasă. Am sunat-o pe Ana, dar ea era prea departe și prea obosită ca să mă ajute cu adevărat.
— Mamă, nu pot veni acum… Fără mine nu au ce mânca aici. Te rog, ai grijă de ei!
Am rămas singură cu frica și rușinea. Vecinii au început să șușotească. La biserică, preotul m-a privit cu compasiune:
— Maria, roagă-te. Dumnezeu nu te lasă la greu.
Așa am început să mă rog nopți întregi. Îmi îngropam fața în palme și plângeam pentru copiii mei pierduți. Am aprins lumânări pentru Vlad și Ioana, am mers la toate slujbele, am postit. Dar Vlad devenea tot mai distant. Într-o zi a venit acasă bătut. Avea buza spartă și ochiul vânăt.
— Ce-ai pățit?
— Nimic! Lasă-mă în pace!
Am încercat să vorbesc cu el, dar nu mă lăsa să mă apropii. Ioana a început să chiulească de la școală. Diriginta m-a sunat:
— Doamnă Maria, trebuie să faceți ceva! Fata dumneavoastră nu mai vine la ore.
Am simțit că mă sufoc. Nu mai aveam pe nimeni. Prietenele mele erau ocupate cu nepoții lor cuminți sau plecate la țară. M-am dus la preot din nou:
— Părinte, nu mai pot! Parcă Dumnezeu nu mă aude…
— Maria, uneori răspunsul vine altfel decât te aștepți. Nu înceta să iubești.
Într-o noapte, l-am auzit pe Vlad plângând în baie. Am bătut încet la ușă:
— Vlad… te rog… spune-mi ce te doare.
A deschis ușa și pentru prima dată după mult timp m-a privit în ochi:
— Nu mai pot, mamaie… M-am băgat în datorii la niște băieți răi… Mi-e frică…
L-am strâns în brațe și am plâns împreună. Atunci am știut că nu trebuie să-l judec, ci să-l ajut. Am vândut verigheta soțului meu ca să-i plătesc datoria. A doua zi am mers împreună la psihologul școlii.
Ioana a văzut schimbarea la fratele ei și a venit într-o seară la mine:
— Mamaie… pot să dorm cu tine? Mi-e frică singură…
Am ținut-o strâns lângă mine toată noaptea și i-am promis că orice ar fi, nu o voi lăsa niciodată.
Au urmat luni grele. Vlad mergea la consiliere, Ioana încerca să recupereze la școală. Am avut certuri, recidive, zile când voiam să renunț. Dar rugăciunea mi-a dat putere.
Într-o zi, Vlad mi-a adus o floare:
— Pentru tine, mamaie… Mulțumesc că nu m-ai lăsat.
Am izbucnit în plâns de fericire. Ioana a luat primul ei opt la matematică după mult timp și mi-a arătat carnetul cu mândrie.
Acum casa noastră e din nou plină de râsete. Dar rana din sufletul meu încă doare uneori. Mă întreb adesea: oare câte bunici ca mine plâng noaptea pentru copiii lor pierduți? Oare dragostea noastră e suficient de puternică să-i aducem mereu înapoi?