Să-i dau apartamentul fratelui meu? Povestea unei familii care m-a sfâșiat între datorie și dreptate

— Nu pot să cred că mă rogi asta, mamă! am izbucnit, cu telefonul strâns în palmă, simțind cum inima îmi bate nebunește. Eram în bucătăria apartamentului meu din București, același apartament pentru care muncisem ani de zile, făcând sacrificii la care nici nu vreau să mă mai gândesc. Pe fundal, ceasul de pe perete ticăia apăsat, ca și cum ar fi numărat secundele până la prăbușirea lumii mele.

Mama a oftat la celălalt capăt al firului, vocea ei tremurând: — Ilinca, te rog… E vorba de fratele tău. Nu vezi că nu se descurcă? Are nevoie de ajutorul tău. Tu ai serviciu stabil, ai tot ce-ți trebuie. El… el nu are nimic.

M-am prăbușit pe scaun, cu genunchii moi. Nu era prima dată când mi se cerea să-l ajut pe Vlad, fratele meu mai mic cu trei ani. Dar niciodată nu fusese vorba de ceva atât de mare. Să-i dau apartamentul? Casa mea? Locul unde am plâns, am râs, am iubit și am sperat?

Am închis ochii și mi-am amintit de copilărie. Tata plecase când aveam zece ani, iar mama rămăsese singură cu noi doi. Eu eram mereu cea responsabilă: o ajutam la piață, aveam grijă de Vlad când era bolnav, îi făceam temele. El era mereu visător, mereu cu capul în nori, mereu „băiatul mamei”.

— Ilinca, nu fi egoistă! a intervenit mama, simțind că ezit. Ai văzut cum e Vlad. Nu se poate descurca singur. Tu ai fost mereu puternică.

— Dar eu? Cine are grijă de mine? am întrebat, aproape șoptit.

Nimeni nu mi-a răspuns la întrebarea asta niciodată.

În seara aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin apartament ca o fantomă, atingând pereții, rafturile pline cu cărți, canapeaua pe care adormeam uneori cu televizorul pornit. Fiecare colțișor avea o poveste: primul Crăciun singură, prima promovare la job, prima iubire pierdută. Cum aș putea să renunț la toate astea?

A doua zi am mers la mama acasă. Vlad era deja acolo, stând pe canapea cu ochii în telefon. Când am intrat, nici măcar nu s-a ridicat.

— Salut, Ilinca! a zis el plictisit.

Mama s-a apropiat de mine și m-a luat de mână.

— Te rog să-l ajuți. E fratele tău. Dacă nu-l ajuți tu, cine?

M-am uitat la Vlad. Avea 28 de ani și încă locuia cu mama. Schimbase trei joburi în ultimul an și niciunul nu-i plăcuse. Prietenii lui erau toți „băieți de cartier”, iar banii îi cheltuia pe jocuri video și ieșiri la terasă.

— Vlad, tu chiar vrei apartamentul meu? am întrebat direct.

A ridicat din umeri.

— Nu știu… Mama zice că ar fi mai bine pentru toți.

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință.

— Și eu? Eu unde mă duc?

Mama a intervenit imediat:

— Poți să stai cu mine o vreme! Sau îți găsești ceva cu chirie până te descurci mai bine. Tu ești fata mea puternică!

M-am uitat la ea și am văzut în ochii ei disperarea unei mame care vrea să-și salveze fiul cu orice preț. Dar eu? Eu eram doar soluția de rezervă?

Zilele au trecut greu. La serviciu nu mă puteam concentra deloc; șeful m-a chemat la el și m-a întrebat dacă am probleme acasă. Prietena mea cea mai bună, Raluca, mi-a spus:

— Ilinca, nu e corect ce-ți cer! Ai muncit pentru apartamentul ăla! Vlad trebuie să se descurce singur!

Dar vocea mamei răsuna mereu în mintea mea: „E fratele tău… Dacă nu-l ajuți tu…”

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama la telefon — în care mi-a spus că sunt egoistă și că „nu-mi pasă de familie” — am izbucnit în plâns ca un copil mic. M-am simțit vinovată pentru că voiam să-mi păstrez viața pe care mi-o construisem singură. Dar oare chiar eram egoistă?

Am început să evit familia. Nu răspundeam la telefon, nu mergeam acasă la mama. Vlad mi-a trimis un mesaj scurt: „Nu vreau să ne certăm pentru un apartament.” Dar nici nu a spus că renunță.

Într-o duminică dimineață am primit un mesaj de la mama: „Nu mai pot. M-ai dezamăgit.”

Atunci am cedat. Am mers la notar să mă interesez ce presupune să-i cedez apartamentul lui Vlad. Doamna notar s-a uitat lung la mine:

— Sunteți sigură? E o decizie mare…

Am dat din cap că da, dar în sufletul meu era un război.

În noaptea aceea am visat că mă plimb printr-un apartament gol, fără mobilă, fără lumină, doar ecoul pașilor mei și un sentiment apăsător de pierdere.

A doua zi dimineață am sunat-o pe mama:

— Nu pot să fac asta! Nu pot să-mi dau viața pentru ca Vlad să aibă un început ușor! Dacă îl iubești atât de mult, ajută-l tu! Eu am nevoie să trăiesc pentru mine!

A urmat o tăcere lungă.

— Atunci să nu te mai întorci aici! a spus mama rece.

Am închis telefonul tremurând. Am plâns ore întregi. Dar pentru prima dată în viață m-am simțit liberă.

Acum stau singură în apartamentul meu și mă gândesc: oare chiar sângele e mai gros decât apa? Cât trebuie să sacrificăm pentru familie? Și cine are grijă de cei care au grijă de toți ceilalți?