„Să-mi las casa pentru fiul meu? Dar cine sunt eu fără acest loc?”

— Mamă, nu mai putem așa. Ne sufocăm toți patru în două camere. Tu ai spațiu, noi avem nevoie. Te rog, gândește-te la noi!

Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la el, la ochii lui albaștri — ochii tatălui său — și simțeam cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când aducea vorba, dar azi părea hotărât să nu plece fără un răspuns.

— Radu, aici e casa mea. Aici am crescut și tu, și sora ta. Fiecare colț are o poveste… Cum să plec?

El ridică din umeri, nervos:

— Mamă, nu e vorba doar despre tine. Eu, Mirela și copiii nu mai avem loc. Tu ai putea să te muți într-o garsonieră, aproape de noi. Nu te las singură!

Mi-am strâns halatul pe mine, ca și cum m-ar fi putut apăra de frigul care mi-a intrat în suflet. M-am uitat la masa veche, zgâriată de atâtea teme făcute pe fugă, la peretele unde încă se vedeau urmele căruciorului de bebeluș. Cum să le las?

— Radu, nu înțelegi… aici e viața mea. Am muncit o viață întreagă pentru acest apartament. E tot ce am.

El oftează, se ridică și începe să se plimbe prin cameră.

— Mamă, Mirela nu mai poate. Copiii se ceartă mereu pe spațiu. Eu vin târziu de la muncă și nu pot să mă odihnesc. E greu pentru toți.

Îmi mușc buza. Știu că nu minte. Dar oare nu merit și eu liniște? Oare bătrânețea mea trebuie să fie doar sacrificiu?

În acea seară, am rămas singură cu gândurile mele. Am deschis sertarul cu fotografii: Radu la serbare, Ana cu părul prins în două codițe, eu și soțul meu râzând la mare. Totul era aici, între pereții aceștia galbeni de vreme.

A doua zi a venit Ana.

— Mamă, ce s-a întâmplat? Radu mi-a spus că iar v-ați certat.

— Nu ne-am certat… dar vrea să-i dau apartamentul.

Ana s-a așezat lângă mine și m-a luat de mână.

— Știu că ți-e greu. Dar poate ar fi mai bine pentru toți… Tu ai nevoie de liniște, ei de spațiu.

— Și eu? Unde mă duc eu? Într-o garsonieră unde nu cunosc pe nimeni? Să-mi las amintirile aici?

Ana a tăcut. Știa că nu e ușor.

În zilele următoare n-am mai dormit bine. Mă plimbam prin casă noaptea, atingeam mobila veche, priveam tablourile cu flori pictate de mine în tinerețe. Mă simțeam ca o fantomă în propria viață.

Într-o duminică, Radu a venit cu Mirela și copiii.

— Bunicooo! — au țipat cei mici și s-au aruncat în brațele mele.

Mirela m-a privit cu ochi obosiți.

— Elena, nu vreau să te simți forțată… Dar chiar nu mai putem așa. Ne certăm zilnic din cauza spațiului.

Radu a adăugat:

— Dacă ne dai apartamentul, tu poți veni oricând la noi. Nu te lăsăm singură!

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din jur. Aici am văzut revoluția la televizor cu vecinii, aici am plâns când a murit soțul meu, aici am râs la mesele de Crăciun cu toată familia.

În acea noapte am visat că sunt într-un tren care pleacă din gară și las totul în urmă: casa, copiii mici, soțul tânăr. M-am trezit plângând.

A doua zi am mers la vecina mea, tanti Viorica.

— Vai de mine, Elena! Să-ți dai casa? Eu n-aș putea… Ești sigură că asta vrei?

— Nu știu ce vreau… Mi-e frică să rămân singură, dar mi-e frică și să pierd tot ce am construit.

Tanti Viorica m-a strâns la piept.

— Copiii uită cât ai muncit pentru ei… Dar tu nu uita cine ești!

Am plecat acasă mai confuză ca niciodată. În acea seară i-am chemat pe Radu și Ana la masă.

— Vreau să vă spun ceva: vă iubesc pe amândoi la fel de mult. Dar nu pot să-mi dau casa. Aici e viața mea. Dacă vreți să veniți la mine oricând, vă primesc cu drag. Dar eu rămân aici.

Radu s-a ridicat brusc:

— Deci pentru tine contează mai mult niște pereți decât familia ta?

Ana l-a oprit:

— Radu! Nu e corect…

Eu am început să plâng:

— Nu e vorba de pereți! E vorba de mine… Dacă plec de aici, mă pierd pe mine însămi.

Radu a plecat supărat. Ana a rămas să mă îmbrățișeze.

Au trecut luni de atunci. Radu vine mai rar pe la mine. Copiii îmi trimit desene prin poștă. Uneori mă simt vinovată, alteori ușurată că nu m-am lăsat dusă de valul sacrificiului fără sfârșit.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Oare o mamă trebuie să renunțe mereu la tot pentru copii? Sau avem dreptul să ne păstrăm un colț doar al nostru?