„Să vii cu copiii, dar nu uita portofelul!” – Povestea unei grădini care a crescut între noi

— Nu mai pot, Ilinca. Nu mai pot, mă doare spatele de parcă mi-ar fi pus cineva o piatră pe șira spinării.

Vocea mamei răsuna stins printre rândurile de roșii ofilite. Era sfârșit de octombrie, iar aerul mirosea a pământ reavăn și a frunze uscate. M-am oprit din smuls buruieni și am privit-o: mâinile ei, cândva puternice, tremurau pe coada sapei. Tata stătea pe banca de lângă gard, cu ochii pierduți în zare.

— Hai, mamă, lasă că vin eu sâmbătă cu copiii și te ajutăm. Poate-l conving și pe Vlad să lase calculatorul pentru câteva ore.

Mama a zâmbit amar. — Sâmbătă… Și dacă plouă? Sau dacă iar vă grăbiți să plecați la ora două?

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. De când ne-am mutat la oraș, vizitele la părinți au devenit tot mai rare și mai scurte. Întotdeauna apărea ceva: serviciul, școala copiilor, oboseala. Dar grădina asta… Grădina era sufletul lor. Aici am crescut, printre rânduri de ceapă și pătrunjel, printre râsete și certuri mărunte.

— Ilinca, să vii cu copiii, dar nu uita portofelul! — a strigat tata dintr-o dată, cu un ton glumeț, dar privirea i-a rămas serioasă.

M-am prefăcut că nu aud ironia. În ultimii ani, tata făcea mereu gluma asta când veneam în vizită. „Să nu uiți portofelul!” — adică să nu vii doar să iei ouă, roșii și zacuscă, ci să aduci ceva înapoi: bani, ajutor, timp.

În acea seară am stat până târziu la masă. Mama povestea despre vremurile când grădina era plină de viață, când eu și fratele meu alergam desculți printre straturi. Tata tăcea. La plecare, mama mi-a pus în brațe o sacoșă cu morcovi și ardei.

— Să le dai copiilor. Să nu uiți să le spui că-s din grădina bunicilor.

Pe drum spre casă m-am gândit la toate dățile când am luat fără să dau nimic înapoi. La toate promisiunile nerespectate: „Vin data viitoare”, „O să vă ajut la săpat”, „O să stăm mai mult”.

A doua zi l-am sunat pe fratele meu, Doru.

— Doru, trebuie să facem ceva. Nu mai pot singuri. Ori venim mai des, ori găsim pe cineva să-i ajute.

— Ilinca, tu știi cât am de lucru la firmă! Și copiii au meditații sâmbătă… Poate găsim o femeie din sat să vină pe bani.

— Și cine plătește? Mama și tata abia se descurcă cu pensia.

— Atunci vindeți grădina! — a izbucnit el. — Ce atâta chin?

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Pentru tine e doar o bucată de pământ! Pentru ei e viața lor!

Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea: la diminețile când mama mă trezea cu miros de pâine caldă și la serile când tata mă învăța să leg roșiile cu sfoară. M-am gândit la cât de mult au muncit pentru noi și la cât de puțin le-am întors.

Sâmbătă am ajuns din nou la țară. Copiii au început să se plângă imediat:

— Mami, e noroi! Nu vreau să mă murdăresc!

— Hai, Vlad, ajut-o pe bunica la cules morcovi!

— De ce? Nu putem cumpăra de la supermarket?

Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Lasă-i, Ilinca. Nu-i obliga…

Am simțit că mă sufoc între două lumi: lumea părinților mei, care nu concepeau viața fără muncă și sacrificiu, și lumea copiilor mei, crescuți cu tablete și fast-food.

La prânz am stat toți la masă. Tata a scos o sticlă veche de țuică și a început să povestească despre anii ’80, când făceau schimb de cartofi pe carne cu vecinii din satul vecin. Copiii ascultau plictisiți.

— Voi nu înțelegeți nimic — a spus tata brusc. — Pentru voi totul e de cumpărat. Dar viața nu se cumpără cu bani!

A urmat o tăcere apăsătoare. Am simțit rușine și furie în același timp.

După masă am ieșit cu mama în grădină.

— Mamă, poate ar trebui să vă mutați la oraș… Să vindeți casa asta mare și grădina…

Mama s-a oprit din mers și m-a privit lung.

— Și unde să mă duc? Aici am tot ce iubesc: pământul ăsta, pomii ăștia… Voi veniți doar când aveți nevoie sau chef. Dar eu aici trăiesc în fiecare zi.

Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea acestor cuvinte. Era adevărul gol-goluț: pentru noi era doar un loc de vizitat; pentru ei era acasă.

În următoarele luni am încercat să venim mai des. Am adus o femeie din sat să-i ajute la treburile grele. Am început să gătim împreună, să povestim mai mult. Dar ceva s-a schimbat iremediabil: tata s-a îmbolnăvit grav în primăvară și n-a mai ieșit niciodată în grădină.

Înainte să moară, mi-a spus:

— Să nu lăsați grădina asta să moară odată cu mine…

Acum stau singură printre rândurile de roșii și mă întreb: oare am făcut destul? Oare copiii mei vor înțelege vreodată ce înseamnă rădăcinile adevărate? Sau vom rămâne doar niște vizitatori grăbiți prin viețile celor care ne-au crescut?