Șapte ani în casa soacrei: Povestea unei surori pierdute între așteptări și realitate

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să te văd stând aici, așteptând să-ți rezolve altcineva viața! Ți-am spus de atâtea ori, nu ești copilul meu! — vocea doamnei Lidia răsuna ca un ecou în bucătăria mică, cu pereții galbeni de fum și miros de cafea veche. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se încleșta pe fața ei, roșie de supărare. Era a treia oară în luna aceea când îmi spunea să-mi caut alt loc. Dar de data asta, tonul ei nu lăsa loc de întors.

Mă numesc Sorina și am 32 de ani. Povestea mea nu e una cu final fericit, dar poate că tocmai asta o face să merite spusă. Am crescut într-o familie modestă din Ploiești, cu o mamă mereu obosită și un tată care venea acasă doar ca să doarmă. Sora mea mai mică, Irina, era mereu preferata tuturor – frumoasă, deșteaptă, ambițioasă. Eu eram „fata bună la toate”, cea care făcea cumpărăturile, spăla vasele și aduna după ceilalți. Niciodată nu m-am simțit cu adevărat văzută.

Când am intrat la facultate la București, am crezut că viața mea se va schimba. Am cunoscut repede un băiat, Radu, care părea să mă vadă cu adevărat. Ne-am căsătorit după doi ani, spre disperarea mamei mele care spunea că „nu e momentul”. Dar eu voiam să scap, să am casa mea, familia mea. Soacra mea, doamna Lidia, părea la început o binecuvântare: m-a primit cu brațele deschise în apartamentul ei din Drumul Taberei. „Nu are rost să plătiți chirie când avem două camere libere”, spunea ea mereu.

Primii ani au fost liniștiți. Radu lucra mult, eu încercam să-mi găsesc un job stabil. Doamna Lidia gătea pentru noi, mă învăța rețete vechi și mă asculta când mă plângeam de lipsa banilor sau de certurile cu Radu. Dar după ce Radu a plecat – întâi tot mai des la „delegatii”, apoi definitiv, cu o altă femeie – totul s-a schimbat. Am rămas singură cu soacra mea într-un apartament care nu era al meu.

— Sorina, nu poți sta aici la nesfârșit! — îmi repeta ea tot mai des. — Ai 30 de ani! Fă-ți un rost!

Dar unde să mă duc? Salariul meu abia îmi ajungea pentru mâncare și transport. Mama îmi spunea la telefon: „Nu avem loc pentru tine aici, Irina e cu copiii ei…”. Prietenele mele dispăruseră una câte una după divorț. M-am agățat de apartamentul Lidiei ca de o barcă pe mare agitată.

Au trecut șapte ani așa. Șapte ani în care am trăit printre lucrurile altcuiva, cu reguli care nu erau ale mele și cu sentimentul că orice pas greșit mă poate arunca afară. Îmi spuneam mereu că va veni ziua când voi avea banii mei, casa mea. Dar ziua aceea nu venea niciodată.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, totul s-a rupt definitiv. Lidia a venit acasă nervoasă după o ceartă cu fiica ei și a început să strige la mine:

— Nu mai pot! Vreau liniște în casa mea! Gata! Ai o lună să pleci!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am încercat să-i explic că nu am unde să mă duc, că nu e corect după atâția ani… Dar ea nu voia să audă nimic.

— Sorina, nu ești responsabilitatea mea! Ai stat destul aici! — mi-a spus rece.

Am plâns toată noaptea. A doua zi am sunat-o pe mama:

— Mamă, mă dă afară…

— Și ce vrei să fac? Să te iau iar acasă? Nu mai suntem tineri nici noi…

Am simțit atunci că sunt cu adevărat singură pe lume. Irina mi-a scris un mesaj sec: „Poate e momentul să te descurci singură”.

Am început să caut disperată chirii ieftine, dar totul era peste puterile mele financiare. La serviciu eram tot mai absentă; șefa m-a chemat la o discuție:

— Sorina, ai nevoie de ajutor? Pari pierdută…

Dar nu puteam spune nimănui cât de rușine îmi era că la 32 de ani nu aveam nimic al meu.

În ultima zi în apartament, am stat pe marginea patului și am privit cutiile cu puținele mele lucruri. Lidia nici măcar nu era acasă; plecase la sora ei ca să nu mă vadă plecând. Am lăsat cheia pe masă și am ieșit fără să mă uit înapoi.

Acum stau într-o garsonieră mică, luată cu chirie pe banii mei. E greu, dar e primul loc care e doar al meu. Uneori mă gândesc cu furie la Lidia – cum a putut să mă dea afară după atâția ani? Alteori mă întreb dacă nu cumva vina e și a mea: m-am obișnuit prea mult să aștept ca alții să mă salveze.

Poate că fiecare dintre noi trebuie să-și găsească drumul singur, oricât de greu ar fi. Dar oare câți dintre noi avem curajul să recunoaștem când ne-am pierdut pe drum? Sau să cerem ajutor fără rușine?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că familia are dreptul să ne lase singuri când avem cea mai mare nevoie?