Șapte ani sub același acoperiș: Povestea surorii mele și a apartamentului soacrei

— Nu pot să cred că m-a dat afară, Simona! După tot ce am făcut pentru ea! Irina își strângea hainele în valize, cu ochii roșii de plâns, iar vocea îi tremura de furie și neputință. Mă uitam la ea, încercând să-mi găsesc cuvintele. Era a treia oară în acea săptămână când mă suna să vin să o ajut. Apartamentul micuț din Drumul Taberei era plin de cutii, haine aruncate peste tot și mirosul greu al unei despărțiri definitive.

Irina e sora mea mai mare. Mereu a fost răsfățata familiei, cea care primea totul fără să ceară prea mult. Tata îi cumpăra rochii scumpe, mama îi făcea prăjituri doar pentru ea, iar eu… eu eram mereu umbra ei, cea care trebuia să se descurce singură. După ce a terminat facultatea de Litere, s-a măritat repede cu Radu, un băiat liniștit, dintr-o familie bună. Nunta lor a fost ca-n povești, iar soacra ei, doamna Maria, părea o femeie blândă și caldă.

— Să știi că la noi în familie nu se țipă și nu se trântesc uși, i-a spus doamna Maria în prima zi când Irina s-a mutat la ei. Irina a râs atunci, crezând că totul va fi ușor. Dar viața nu e niciodată așa cum îți imaginezi.

Când Radu a plecat în Germania la muncă, la doar doi ani după nuntă, Irina a rămas singură cu soacra. La început, totul părea suportabil. Doamna Maria îi gătea mâncărurile preferate, îi lăsa bani pe masă și o trata ca pe propria fiică. Dar timpul trecea greu, iar Irina nu reușea să-și găsească un job stabil. Se plângea mereu că nu găsește nimic pe măsura ei.

— Nu mă duc să predau la școala aia din Rahova! Ce, sunt disperată? îi spunea mie la telefon.

Apoi au început certurile mărunte: cine spală vasele, cine plătește întreținerea, de ce stă Irina toată ziua pe Netflix. Radu trimitea bani din Germania, dar nu venea acasă decât de Crăciun. Când au divorțat, Irina a rămas tot acolo, în apartamentul soacrei. Doamna Maria nu a avut inimă să o dea afară atunci.

Au trecut șapte ani. Șapte ani în care Irina nu a făcut niciun pas spre independență. Își găsea scuze pentru orice: ba că nu e momentul potrivit să se mute, ba că nu are bani suficienți, ba că nu poate lăsa pisica singură. Eu am încercat să o ajut cum am putut: i-am dus mâncare, am plătit facturi când nu avea bani și am ascultat-o ore întregi plângându-se de nedreptatea vieții.

Într-o zi de aprilie, doamna Maria i-a spus clar:
— Irina, trebuie să pleci. Am nevoie de apartament pentru nepotul meu care vine la facultate la București. Nu mai pot să te țin aici.

Irina a izbucnit în plâns și a sunat-o pe mama:
— Cum poate să-mi facă una ca asta? După tot ce am îndurat aici?

Mama s-a uitat la mine neputincioasă:
— Ce să facem, Simona? Sora ta nu știe să stea pe picioarele ei…

Așa am ajuns în acea după-amiază de mai, cu valizele pe hol și cu Irina care îmi cerea să o iau la mine „doar câteva luni”. Soțul meu, Mihai, era deja exasperat:
— Simona, nu putem s-o ținem la nesfârșit! Avem și noi doi copii…

Irina s-a mutat la noi pentru două luni care s-au transformat în șase. În fiecare zi era aceeași poveste: „Nu găsesc nimic bun”, „Toți angajatorii sunt niște nesimțiți”, „Viața e nedreaptă cu mine”. Copiii mei au început să mă întrebe de ce mătușa Irina nu merge la serviciu.

Într-o seară, Mihai m-a luat deoparte:
— Simona, trebuie să-i spui să plece. Nu mai putem continua așa.

Am stat ore întregi gândindu-mă cum să-i spun fără să o rănesc. Dar adevărul era că toți eram obosiți de prezența ei apăsătoare. Într-o dimineață am intrat la ea în cameră:
— Irina, trebuie să-ți găsești un loc al tău. Nu mai putem continua așa…

A izbucnit din nou în plâns:
— Toată lumea mă abandonează! Nimeni nu mă ajută!

Am simțit un nod în gât. O iubeam pe Irina, dar nu mai puteam trăi viața în locul ei. A plecat după încă două săptămâni la o prietenă din liceu. De atunci vorbim rar. Uneori mă sună doar ca să-mi spună cât de greu îi este.

M-am întrebat adesea unde am greșit ca familie. Poate că am protejat-o prea mult. Poate că n-am știut să-i spunem „nu” la timp. Sau poate că fiecare om trebuie să-și găsească singur drumul spre maturitate.

Mă uit acum la copiii mei și mă întreb: Oare cum îi voi învăța să fie puternici fără să-i las singuri? Oare Irina va reuși vreodată să se ridice fără ajutorul nostru? Voi ce credeți — cât de mult ar trebui să ne ajutăm familia înainte ca ajutorul nostru să devină o povară?