Șapte nopți fără somn: Cum a ajuns soțul meu un străin în propria familie

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să trăiesc așa!

Cuvintele lui Vlad încă îmi răsună în minte, ca un ecou care nu vrea să se stingă. Era trecut de miezul nopții când a trântit ușa dormitorului și a început să-și arunce hainele în geantă. Ana dormea liniștită, cu păpușa strânsă la piept, iar eu stăteam pe marginea patului, cu mâinile tremurânde și inima bătând nebunește. Nu știam dacă să-l opresc sau să-l las să plece. Am ales tăcerea. Poate din teamă, poate din oboseală.

A trecut o săptămână de atunci. Șapte nopți în care am adormit cu ochii la telefon, sperând să primesc un mesaj, o explicație, orice. Dar Vlad nu a sunat. Nici măcar pentru Ana. Mama vine zilnic să mă ajute, dar fiecare discuție se termină cu același oftat: „E slăbit, Irina. Poate are nevoie de timp.” Dar eu știu că nu e doar atât. S-a schimbat de luni bune. A început cu tăceri lungi la cină, cu priviri pierdute și răspunsuri monosilabice. Am crezut că e stresat la muncă, că poate are probleme cu șeful lui, domnul Dobre, care mereu îi cerea imposibilul.

Într-o seară, înainte să plece, l-am întrebat:
— Vlad, ce se întâmplă cu noi?
El a ridicat din umeri și a spus doar atât:
— Nu știu… Parcă nu mai simt nimic.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Cum adică nu mai simte nimic? După zece ani împreună, după tot ce am construit? Am încercat să-l apropii de Ana, să ieșim împreună în parc, să gătim ca pe vremuri. Dar el era mereu absent, cu gândurile departe.

În a treia noapte fără el, Ana s-a trezit plângând:
— Unde e tati? De ce nu vine acasă?
Am strâns-o la piept și i-am spus că tati are nevoie de puțină odihnă. Dar adevărul e că nici eu nu știam unde e Vlad cu adevărat. Am început să-l caut pe Facebook, să văd dacă postează ceva. Nimic. L-am sunat pe fratele lui, Cătălin:
— Cătălin, ai vorbit cu Vlad?
— Da, e la noi… Dar nu prea vrea să vorbească. Zice că are nevoie de liniște.

Liniște… Dar eu? Eu nu merit liniște? Eu nu am nevoie de răspunsuri?

Într-o dimineață, mama mi-a adus cafeaua la pat și mi-a spus:
— Irina, poate ar trebui să-l lași să-și dea seama singur ce vrea. Poate s-a simțit sufocat.
Am izbucnit:
— Sufocat? De ce? De familie? De copilul lui?
Mama a oftat și a ieșit din cameră fără să mai spună nimic.

În ziua a cincea am găsit o scrisoare în sertarul lui Vlad. Era veche de câteva luni. Scrisul era al unei femei: „Vlad, nu pot continua așa. Știu că ai familie, dar nici eu nu mai pot trăi în umbră.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am citit scrisoarea de zeci de ori. Cine era ea? De când? Cum am putut fi atât de oarbă?

Am vrut să-l sun pe Vlad și să-i spun tot ce simt: furie, trădare, durere. Dar m-am oprit. Ce rost avea? El alesese deja să plece.

Seara am stat cu Ana pe canapea și ne-am uitat la desene animate. Ea râdea la glumele lui Tom și Jerry, iar eu mă uitam la ea și mă întrebam cum îi voi explica vreodată ce s-a întâmplat cu familia noastră.

A șasea noapte a fost cea mai grea. Am visat că Vlad se întoarce acasă, că își cere iertare și mă ia în brațe ca pe vremuri. M-am trezit plângând și am realizat că era doar un vis.

A șaptea zi am primit un mesaj scurt: „Trebuie să vorbim.” Atât. Fără explicații, fără scuze.

Ne-am întâlnit în parc, pe banca unde ne-am sărutat prima dată acum doisprezece ani.
— Vlad, de ce ai plecat?
El s-a uitat la mine cu ochii goi:
— Nu mai pot trăi în minciună. Am nevoie de altceva… Nu știu dacă te mai iubesc.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu.
— Și Ana? Ce-i spunem copilului nostru?
Vlad a tăcut mult timp înainte să răspundă:
— O să fiu acolo pentru ea… dar nu mai pot fi aici pentru tine.

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. Mama m-a găsit plângând în bucătărie și m-a strâns în brațe fără să spună nimic.

Acum stau la masa din sufragerie și privesc poza noastră de la nuntă. Mă întreb: când s-a rupt totul? Cum ajunge un om pe care l-ai iubit să devină un străin?

Poate că uneori dragostea nu e suficientă. Poate că uneori trebuie să alegi între a lupta pentru ceva ce nu mai există sau a te regăsi pe tine însăți printre ruinele unei iubiri pierdute.

Oare câți dintre noi trăim lângă oameni care ne devin străini fără să ne dăm seama? Ce ai face tu dacă ai descoperi că omul de lângă tine nu mai e același?