Șase ani sub același acoperiș: Povestea unei nurori între sacrificiu și trădare

— Nu mai pot, Ileana! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Mâinile îmi miroseau a cremă de gălbenele și a supă de pui, iar ochii îmi ardeau de oboseală. Bunica lui Radu tocmai strigase din nou după mine, cu vocea ei subțire și ascuțită: „Fata mea, adu-mi apă! Fata mea, unde mi-e pastila?”

Ileana, fiica mea de doisprezece ani, s-a uitat la mine cu ochii mari, speriați. — Mamă, vrei să te ajut eu? — a șoptit ea, dar am dat din cap. Nu voiam să-i pun și ei povara asta pe umeri. Șase ani au trecut de când soacra mea, Maria, a plecat la muncă în Germania. „E doar pentru un an”, mi-a spus atunci, cu promisiunea că se va întoarce repede și că va avea grijă de mama ei bolnavă. Dar anii au trecut, iar eu am rămas aici, în casa lor, având grijă de bunica, de copii și de tot ce înseamnă gospodărie.

Radu, soțul meu, venea seara târziu de la serviciu și adesea nici nu observa cât sunt de obosită. „Ești bine? Ai făcut mâncare pentru mâine?” — mă întreba absent, fără să vadă cearcănele adânci sau mâinile crăpate de la atâta spălat și curățat. Uneori mă întrebam dacă mai sunt femeia pe care o iubise cândva sau doar o umbră care se mișcă printre pereții casei.

Într-o duminică, când Maria a sunat pe video din Germania, am simțit cum mi se strânge stomacul. — Ce faci, dragă? Cum e mama? — m-a întrebat cu vocea ei tăioasă. Am încercat să-i spun că bunica nu mai poate merge singură la toaletă și că nopțile nu dorm aproape deloc din cauza ei. Dar Maria a oftat scurt: — Eh, toți avem greutăți. Și eu muncesc aici ca să vă fie vouă bine! Să nu te plângi atâta!

Atunci am simțit prima dată că nu mai pot. Că sacrificiul meu nu valorează nimic pentru ea. Că sunt doar o rotiță într-un mecanism care funcționează pe spatele meu. Am început să mă cert tot mai des cu Radu. — De ce nu vorbești cu mama ta? De ce nu vezi cât mă consum? — îi strigam uneori, dar el ridica din umeri: — Ce vrei să fac? Fiecare are partea lui.

Într-o zi, Ileana a venit acasă plângând. O colegă îi spusese că mama ei e „servitoare la bătrâni”. M-a durut mai tare decât orice reproș al Mariei sau indiferența lui Radu. Am încercat să-i explic că familia e importantă și că uneori trebuie să ne ajutăm unii pe alții. Dar în sufletul meu se năștea o revoltă pe care nu o mai puteam stinge.

În primăvara asta, bunica s-a îmbolnăvit grav. Am stat nopți întregi lângă patul ei, schimbându-i compresele și rugându-mă să nu moară sub ochii mei. Într-o noapte, când Ileana dormea lângă mine pe canapea, am izbucnit în plâns. Nu mai știam cine sunt. Nu mai știam dacă viața mea are vreun sens dincolo de nevoile altora.

Când Maria s-a întors pentru câteva zile acasă, am sperat că va vedea cât de greu mi-a fost. Dar tot ce a spus a fost: — Ai cam slăbit casa asta. Parcă nu mai e așa curată ca înainte. Și mama e mai slabă… Ce-ai făcut cu ea?

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Am ieșit afară în curte și am urlat în tăcere spre cer. Radu m-a găsit acolo și m-a luat în brațe fără să spună nimic. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că poate mă vede cu adevărat.

— Nu mai pot trăi așa, Radu! — i-am spus printre lacrimi. — Nu vreau să fiu doar umbra ta sau servitoarea familiei tale! Vreau să fiu eu însămi!

A doua zi am decis să plec pentru câteva zile la sora mea, la Pitești. Am lăsat totul în urmă: casa, bunica, grijile. Acolo am redescoperit liniștea și bucuria de a sta la o cafea fără să mă strige nimeni din altă cameră.

Când m-am întors acasă, Radu m-a privit altfel. — Îmi pare rău… N-am știut cât te doare totul — mi-a spus încet. Maria nu a zis nimic, dar privirea ei era plină de reproșuri.

Acum stau la fereastră și privesc cum Ileana își face temele la masă. Bunica doarme liniștită în camera ei. Știu că nu pot schimba trecutul și nici oamenii din jurul meu. Dar pot să-mi pun limitele mele.

Mă întreb: câte femei ca mine trăiesc în umbra sacrificiului pentru familie? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să nu-i supărăm pe ceilalți? Poate e timpul să vorbim despre asta…