Scrisoarea care mi-a schimbat viața: între datorie și iubire
— Nu pot să cred, Vlad! Uite ce mi-a trimis mama! am izbucnit, fluturând plicul galben, cu scrisul ei apăsat, în fața soțului meu.
Era o dimineață mohorâtă de martie, iar ploaia bătea în geam ca un ceasornic nervos. Vlad tocmai își turnase cafeaua, iar fetița noastră, Ilinca, desena fluturi pe masa din bucătărie. Am rupt plicul cu mâinile tremurânde și am citit cu voce tare:
„Draga mea Ana,
Am ajuns într-o situație dificilă. Nu mai pot să mă descurc singură. Am nevoie de ajutor financiar. Mă bazez pe tine. Ești singura mea fiică. Nu vreau să ajung de râsul vecinilor sau să mă umilesc la primărie. Te rog, trimite-mi 2.000 de lei cât mai repede.
Mama ta, Elena”
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate:
— Ce vrea? Să-i dai bani? Din nou?
— Da… dar de data asta e altfel. E ca un ordin. Parcă nici nu mai e mama mea, ci un funcționar care-mi cere o taxă.
M-am așezat pe scaun, simțind greutatea anilor care ne despărțeau. Nu mai vorbisem cu mama de Crăciun, când ne certasem pentru că nu voiam să-i dau bani pentru „tratamentul reumatismului”. De fapt, știam că îi cheltuia pe bilete de bingo și pe haine scumpe de la second hand, ca să nu fie mai prejos decât vecina ei, tanti Viorica.
— Ana, știi bine că nu poți să-i dai mereu bani. Nici noi nu stăm pe roze. Și nici nu e corect față de Ilinca sau față de noi doi, a spus Vlad încet.
L-am privit lung. Avea dreptate, dar în același timp simțeam o vină apăsătoare. Cum să nu-mi ajut mama? Dar cum să-i explic că nu pot fi mereu banca ei de rezervă?
Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. M-am gândit la copilăria mea: la serile când mama venea târziu de la muncă, obosită și nervoasă, la certurile dintre ea și tata, la felul în care mă făcea să mă simt vinovată pentru orice cheltuială.
„Tu nu știi cât muncesc eu pentru tine!” îmi spunea mereu.
Acum, după atâția ani, tot eu trebuia să muncesc pentru ea.
Am sunat-o. Mi-a răspuns după câteva secunde:
— Alo? Ana? Ai primit scrisoarea?
— Da, mamă… Am primit-o. Dar… chiar ai nevoie de toți banii ăștia?
— Ce întrebare e asta? Crezi că cer de plăcere? Nu vezi că pensia nu-mi ajunge nici pentru medicamente? Și dacă mă îmbolnăvesc? Cine are grijă de mine?
— Mamă, și noi avem rate, Ilinca are nevoie de haine noi… Nu pot să-ți dau toți banii odată.
— Aha! Deci acum familia ta e mai importantă decât mine! Bine, Ana! Să nu uiți cine te-a crescut!
Mi-a închis telefonul în nas. Am rămas cu receptorul în mână, tremurând de furie și neputință.
În seara aceea n-am putut dormi. Vlad m-a luat în brațe:
— Ana, trebuie să stabilești niște limite. Altfel o să te stoarcă la nesfârșit.
— Dar dacă are dreptate? Dacă chiar are nevoie?
— Poate că are nevoie… dar nu doar de bani. Poate are nevoie să știe că îi pasă cuiva de ea. Sau poate are nevoie să-și asume responsabilitatea pentru viața ei.
A doua zi am decis să merg la ea. Am luat trenul spre Mizil, orașul copilăriei mele. Pe drum mi-am amintit cum mă ținea de mână când mergeam la școală și cum plângea când tata a plecat de acasă.
Când am intrat în apartamentul ei mic și sufocat de bibelouri, m-a întâmpinat cu o privire rece:
— Ai venit să-mi aduci banii?
— Am venit să vorbim.
S-a așezat pe canapea și a început să-și frece mâinile:
— Nu înțelegi că nu mai pot? Toată viața am tras pentru tine! Acum ce vrei? Să mor de foame?
— Mamă… știu că ți-a fost greu. Dar și mie îmi este greu acum. Nu pot să-ți dau tot ce ceri. Pot să te ajut cu ceva lunar, dar nu pot să-ți rezolv toate problemele.
A izbucnit în plâns:
— Nu mai am pe nimeni! Tu ești tot ce am!
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am luat-o în brațe și am plâns amândouă, ca două fetițe speriate.
— Hai să găsim o soluție împreună, i-am spus printre lacrimi. Poate găsim un ajutor social sau poate te pot ajuta cu cumpărăturile…
A oftat adânc:
— Poate ai dreptate… Poate m-am obișnuit prea mult să cer…
Am plecat spre casă cu inima grea, dar și cu speranța că ceva s-a schimbat între noi. Poate nu voi putea niciodată să-i dau tot ce vrea, dar pot încerca să-i ofer ceea ce are nevoie cu adevărat: prezență, ascultare și o limită sănătoasă între datoria de fiică și viața mea de adult.
Uneori mă întreb: unde se termină datoria față de părinți și unde începe grija față de propria familie? Oare câți dintre noi trăim cu această vinovăție moștenită? Voi ce ați face în locul meu?