Scrisoarea care mi-a schimbat viața: între datorie și libertate

— Ce-i asta, Irina? Vlad îmi întindea un plic alb, cu scrisul mamei pe el. Mâinile îmi tremurau când l-am luat. Simțeam că ceva nu e în regulă, deși încercam să mă conving că poate e doar o felicitare întârziată sau vreo veste banală. Dar nu, mama nu trimite felicitări. Niciodată n-a făcut-o.

Am rupt plicul cu o mișcare nervoasă. Pe foaia albă, cu litere mari și reci, mama îmi cerea pensie de întreținere. „Conform legii, copiii sunt obligați să-și întrețină părinții dacă aceștia nu se pot întreține singuri.” Urmau paragrafe întregi cu amenințări legale, articole din Codul Civil, și o listă cu cheltuieli pe care le avea: medicamente, chirie, mâncare. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad mă privea nedumerit.

— Ești bine? Ce vrea?

Nu puteam să-i răspund. Cum să-i explic că femeia care m-a crescut cu palme și vorbe grele, care m-a făcut să cred că nu merit nimic bun în viață, acum îmi cere bani? Cum să-i spun că fiecare rând din scrisoare era ca o rană veche care se deschidea?

Am lăsat scrisoarea pe masă și am fugit în baie. M-am privit în oglindă. Aveam ochii roșii și obrajii palizi. Mi-am amintit de serile când veneam acasă cu carnetul de note și mama mă aștepta cu cureaua în mână. „Ești proastă! Din cauza ta a plecat taică-tu!”

Vlad a bătut ușor la ușă.

— Irina, hai să vorbim. Nu știu ce e între tine și mama ta, dar nu trebuie să treci singură prin asta.

Am ieșit și m-am prăbușit pe canapea. Vlad s-a așezat lângă mine și m-a luat de mână.

— Mama vrea bani. Pensie de întreținere. Dacă nu-i dau, mă dă în judecată.

— Dar… nu are pensie? Nu are frați sau surori care s-o ajute?

— Nu. Și nici nu vrea să muncească. A trăit toată viața din mila altora sau din ce i-a mai dat statul. Iar eu… eu am fugit de acasă la 19 ani ca să scap de ea.

Vlad a oftat. Știa că relația mea cu mama era complicată, dar niciodată nu i-am povestit totul. Nu i-am spus despre serile când stăteam ascunsă sub masă ca să nu mă găsească, despre zilele când mă trimitea nemâncată la școală pentru că „nu merit”.

— Ce vrei să faci?

— Nu știu… Legal, poate are dreptate. Dar moral? Cum să-i dau bani femeii care mi-a distrus copilăria?

A doua zi am sunat-o pe sora mea mai mică, Alina. Ea încă locuia în orașul natal, aproape de mama.

— Ai primit și tu scrisoare?

— Da… Dar eu n-am nimic să-i dau. Abia mă descurc cu copiii mei.

— Știi că ne poate da în judecată pe amândouă?

— Știu… Dar Irina, tu ai dreptate. N-ar trebui să-i dăm nimic! Niciodată n-a fost mamă pentru noi.

Am simțit un val de furie și neputință. De ce legea protejează părinții toxici? De ce nu contează ce au făcut? Dacă ai dat naștere unui copil, ai drepturi pe viață asupra lui?

În zilele următoare am vorbit cu un avocat. Mi-a spus că da, legea e clară: dacă părintele dovedește că nu se poate întreține, copilul e obligat să plătească pensie de întreținere. Dar există excepții: dacă părintele a abuzat copilul sau nu s-a ocupat de creșterea lui.

— Aveți dovezi? Plângeri la poliție? Martori?

Nu aveam nimic scris. Doar amintiri și cicatrici invizibile.

Vlad încerca să mă susțină cum putea.

— Poate ar trebui să vorbești cu ea. S-o întrebi de ce face asta.

Am sunat-o după multe ezitări.

— Ce vrei, mamă?

— Vreau ce mi se cuvine! Am muncit o viață pentru tine! Acum e rândul tău să ai grijă de mine!

— N-ai muncit pentru mine niciodată! M-ai bătut și m-ai umilit! De ce crezi că-ți datorez ceva?

A tăcut câteva secunde.

— Așa se făcea pe vremea mea! Dacă n-am fost o mamă bună, asta e! Dar legea e lege!

Am închis telefonul plângând. Vlad m-a strâns în brațe fără să spună nimic.

Seara târziu, după ce copiii au adormit, am stat pe balcon și am privit luminile orașului. M-am gândit la toate mamele care-și iubesc copiii necondiționat și la cele ca mama mea, care văd în copii doar o asigurare pentru bătrânețe.

Mi-e teamă de proces. Mi-e teamă că n-o să pot demonstra nimic și va trebui s-o ajut financiar toată viața. Dar cel mai tare mă doare că rana asta nu se va vindeca niciodată.

Oare cât timp trebuie să plătim pentru greșelile altora? Oare chiar suntem datori părinților noștri orice ar fi? Voi ce ați face în locul meu?