Scrisoarea care mi-a sfâșiat familia: Mărturia unei fiice

— Irina, ai primit ceva de la poștă? mă întreabă soțul meu, Radu, în timp ce își scoate pantofii la ușă.

Îi răspund absentă, cu ochii lipiți de plicul alb, gros, pe care scrisul mamei îl trădează de la distanță. Îl țin în mână de minute bune, dar nu am curaj să-l deschid. Simt cum inima îmi bate nebunește, ca atunci când eram copil și mama ridica vocea la mine pentru o notă proastă. Dar acum nu mai sunt copil. Sunt mamă la rândul meu, am doi copii și o viață pe care am construit-o cu greu, după ani de muncă și compromisuri.

Deschid plicul cu mâinile tremurânde. Citesc primele rânduri și simt cum mi se taie respirația: „Subsemnata Dumitrescu Elena, vă aduc la cunoștință că vă acționez în instanță pentru neplata pensiei de întreținere…”

— Nu se poate… șoptesc. Radu vine lângă mine și citește peste umărul meu. Îl simt cum se încordează.

— Ești sigură că e de la mama ta? întreabă el, dar știe răspunsul.

Mă prăbușesc pe canapea. Mă uit la pereții casei noastre mici din Ploiești, la jucăriile împrăștiate ale copiilor, la poza cu noi toți zâmbind la mare. Cum am ajuns aici?

Mama a fost mereu o femeie puternică, dar rece. Tata a murit când aveam 14 ani și de atunci am simțit că nu mai sunt copilul ei, ci o povară. Am muncit de mică, am avut grijă de fratele meu mai mic, Vlad, și am încercat să nu-i fiu în cale. După liceu am plecat la București la facultate, iar mama a rămas singură în apartamentul nostru vechi din cartierul Nord.

Anii au trecut. Am încercat să o ajut cât am putut: i-am trimis bani când s-a îmbolnăvit, am mers să-i fac cumpărăturile, am dus-o la doctor. Dar niciodată nu a fost de ajuns. Mereu avea ceva de reproșat: că nu vin destul de des, că nu îi dau destui bani, că nu mă interesează de ea.

Ultima ceartă serioasă am avut-o acum două luni. Venisem cu copiii să o vizităm și ea a început să mă certe că nu îi aduc destule alimente și că Vlad nu face nimic pentru ea. Am ridicat vocea pentru prima dată:

— Mamă, eu nu pot să fiu tot timpul aici! Am și eu o familie! Vlad e adult, poate să te ajute și el!

Ea s-a uitat la mine cu ochii aceia reci:

— Tu ai uitat cine te-a crescut! O să vezi tu cum e să fii singură!

Am plecat plângând atunci, iar copiii mei m-au întrebat pe drum de ce bunica e mereu supărată.

Acum, cu scrisoarea în mână, simt că totul se prăbușește. Cum să mă dea în judecată? Eu, fiica ei? Pentru bani?

— Trebuie să vorbesc cu Vlad, îi spun lui Radu.

Îl sun pe fratele meu. Răspunde după câteva secunde:

— Da, Irina?

— Ai primit și tu scrisoare de la mama?

— Nu… Ce scrisoare?

Îi povestesc totul printre lacrimi. Vlad oftează:

— Știi cum e mama… Mereu a vrut să ne țină sub control. Dar să ajungă aici…

— Trebuie să facem ceva! Nu pot să cred că ne face asta!

— O să vin mâine la tine. Vorbim atunci.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru mama: cum i-am plătit facturile când a rămas fără bani, cum i-am dus medicamentele când era bolnavă, cum am renunțat la concedii ca să stau cu ea după operație. Și totuși… niciodată nu a fost destul.

A doua zi Vlad vine devreme. Ne bem cafeaua în tăcere.

— Irina, eu cred că mama are nevoie de ajutor psihologic. De când a murit tata s-a schimbat mult… Poate e depresivă.

— Și ce facem? O lăsăm să ne distrugă viețile?

Vlad dă din umeri:

— Poate ar trebui să vorbim cu ea înainte să ajungem în instanță.

Îl sunăm pe fix. Mama răspunde sec:

— Da?

— Mamă… De ce ai făcut asta?

Tace câteva secunde.

— Pentru că nu mai pot singură! Voi aveți viețile voastre! Eu ce fac? Cine are grijă de mine?

— Mamă, ți-am trimis bani mereu! Am venit la tine! De ce nu ne-ai spus că ai nevoie de mai mult?

— Nu vreau mila voastră! Vreau dreptate!

Închid telefonul plângând. Vlad mă ia în brațe.

— Nu e vina ta, Irina…

Dar eu știu că undeva am greșit. Poate n-am fost destul de prezentă. Poate n-am știut să-i arăt că o iubesc.

Urmează luni întregi de procese, avocați, umilință publică. Vecinii mă privesc ciudat pe scară. Copiii mei mă întreabă de ce bunica nu mai vrea să vorbească cu noi.

La final, judecătorul decide ca eu și Vlad să-i plătim mamei o sumă lunară. Merg acasă cu sufletul gol.

Într-o seară primesc un mesaj de la mama: „Sper că acum ești mulțumită.”

Nu știu dacă voi putea vreodată să o iert sau să mă iert pe mine însămi pentru tot ce s-a întâmplat.

Mă uit la copiii mei și mă întreb: oare cum pot rupe acest cerc al durerii? Oare familia înseamnă doar obligație sau poate fi și iubire adevărată?