Scrisoarea care mi-a sfâșiat viața: Când propria mamă îți cere pensie alimentară

— Nu pot să cred că ai avut curajul să-mi scrii după atâția ani! am țipat, cu scrisoarea mototolită în mână, lacrimile amestecându-se cu furia care mă ardea pe dinăuntru. Pe masa din bucătărie, lângă cana de ceai rămasă neatinsă, stătea plicul cu numele meu scris stângaci: Maria Dobre. Era scrisul mamei mele, femeia care mă lăsase la bunici când aveam șapte ani și nu se mai întorsese niciodată.

„Dragă Maria, știu că nu am fost o mamă bună, dar acum am nevoie de ajutorul tău. Sunt bolnavă și nu am bani. Te rog să mă ajuți cu o pensie alimentară.”

Cuvintele ei mi-au sfâșiat sufletul. Cum putea să-mi ceară așa ceva? Unde era când aveam nevoie de ea? Când plângeam nopți întregi după ea și bunica încerca să-mi aline dorul cu povești despre cum „mama ta muncește departe pentru tine”? Adevărul l-am aflat abia la paisprezece ani: mama fugise cu un bărbat din satul vecin și nu s-a mai uitat înapoi.

Am sunat-o pe sora mea, Ioana, care locuia la Ploiești. — Ai primit și tu scrisoare? am întrebat-o, vocea tremurându-mi.

— Da, Maria. Nu știu ce să fac. Parcă tot universul s-a dat peste cap. Cum poate să ne ceară bani după tot ce ne-a făcut?

Ioana era mereu cea rațională dintre noi două. Eu eram vulcanică, impulsivă, dar acum simțeam că și ea e la fel de pierdută ca mine.

— O să merg la avocat, am zis hotărâtă. Nu pot să-i dau niciun leu! Să-și amintească de noi când avea nevoie de bani…

— Maria, poate chiar e bolnavă… Poate are nevoie de ajutor…

— Și noi? Noi n-am avut nevoie de ea?

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Soțul meu, Vlad, a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Ce s-a întâmplat?

I-am dat scrisoarea. A citit-o în tăcere, apoi a oftat.

— E greu… Dar trebuie să te gândești bine ce vrei să faci. Poate ar trebui să vorbești cu ea înainte să iei o decizie.

— Nu vreau să vorbesc cu ea! Nu vreau să-i aud vocea! Dacă nu era legea asta idioată care obligă copiii să-și întrețină părinții… De ce trebuie să plătesc pentru greșelile ei?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am simțit lipsa unei mame: la serbările școlare unde eram singura fetiță fără părinți în sală, la zilele de naștere petrecute doar cu bunica și la adolescența mea zbuciumată, când mi-aș fi dorit să am pe cineva care să mă asculte.

A doua zi am mers la avocat. Domnul Popescu m-a ascultat cu răbdare, apoi mi-a explicat:

— Din păcate, legea spune clar: copiii sunt obligați să-și întrețină părinții dacă aceștia nu se pot întreține singuri. Dar există excepții: dacă puteți dovedi că v-a abandonat sau că nu și-a îndeplinit obligațiile părintești…

— Cum pot dovedi asta? Cine mă crede pe mine?

— Aveți martori? Bunica dumneavoastră trăiește?

— Nu… A murit acum trei ani.

Am plecat de la avocat mai confuză ca niciodată. Pe drum spre casă am trecut pe lângă blocul unde locuisem cu bunica. Am simțit un nod în gât și m-am oprit pe bancă, privind copiii care se jucau în fața scării. M-am întrebat dacă vreunul dintre ei va ajunge vreodată să-și urască părintele așa cum o uram eu pe mama.

Seara, Ioana m-a sunat din nou.

— Maria, am vorbit cu mama la telefon. Plângea… Spunea că nu are pe nimeni, că bărbatul acela a părăsit-o demult și că e bolnavă de inimă.

— Și tu o crezi?

— Nu știu ce să cred… Mi-e milă de ea, dar mi-e ciudă pentru tot ce ne-a făcut.

— Eu nu pot s-o iert! Nu pot!

Timp de câteva zile n-am mai vorbit cu nimeni despre asta. La serviciu eram absentă, acasă eram irascibilă. Vlad încerca să mă ajute, dar nu înțelegea durerea mea.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe fetița noastră, Ana, m-am uitat la ea cum doarme liniștită și m-am întrebat dacă aș putea vreodată s-o abandonez. Mi s-a strâns inima la gândul ăsta.

A doua zi am primit citația de la tribunal. Mama mă dăduse oficial în judecată pentru pensie alimentară.

La proces am văzut-o pentru prima dată după douăzeci de ani. Era slabă, îmbătrânită, cu ochii roșii de plâns. Când privirile ni s-au întâlnit, am simțit un val de ură și milă în același timp.

Judecătoarea a întrebat-o:

— Doamnă Dobre, de ce nu v-ați ocupat de copii?

Mama a început să plângă:

— Am greșit… Am fost tânără și proastă… Am fugit după o iubire care s-a dovedit o minciună… N-am mai avut curaj să mă întorc…

Am vrut să țip că nu mă interesează scuzele ei, dar vocea mi-a murit în gât. Am spus doar:

— Nu meritam asta…

Procesul s-a terminat cu o decizie favorabilă mie: judecătoarea a considerat că abandonul a fost evident și mama nu avea dreptul legal la pensie alimentară.

Când am ieșit din sală, mama m-a privit rugător:

— Maria… Poți măcar să mă ierți?

Am simțit cum toată furia se transformă într-o oboseală grea.

— Nu știu dacă pot… Poate într-o zi…

Acum stau pe balcon și privesc orașul luminat noaptea. Mă întreb dacă rana asta se va vindeca vreodată sau dacă voi rămâne mereu prizoniera trecutului meu. Oare chiar suntem datori să plătim pentru greșelile părinților noștri? Ce ați fi făcut voi în locul meu?