Singur pe malul Mării Negre: Prețul unei decizii de tată

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! Cum poți să pleci acum, când avem atâta nevoie de tine? Glasul Irinei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Mă uitam la ea, cu valiza deja făcută lângă ușă, și simțeam cum mă apasă fiecare cuvânt.

— Irina, am nevoie să respir. Doar câteva zile. Promit că mă întorc alt om. E doar… prea mult pentru mine acum.

— Prea mult pentru tine? Dar pentru mine? Pentru copii? Vlad, nu ești singurul care simte că se sufocă! a izbucnit ea, lacrimile strălucindu-i în ochi.

Am ieșit pe ușă fără să mai spun nimic. În mintea mea era un vacarm: vinovăție, dorință de libertate, oboseală cronică. M-am urcat în trenul spre Constanța cu inima grea, dar cu o speranță nebună că acolo, pe malul mării, voi găsi răspunsuri.

Când am ajuns la Eforie Nord, soarele apunea peste valuri. M-am așezat pe nisip și am privit marea. În jurul meu, familii râdeau, copii alergau prin apă, iar eu mă simțeam mai singur ca niciodată. Mi-am scos telefonul și am văzut mesajul Irinei: „Matei are febră. Nu știu ce să fac. Te rog, sună-mă.”

Am ezitat. Ce rost avea să sun? Ce puteam să spun? Că mi-e dor? Că regret?

În următoarele zile am încercat să mă bucur de libertate: am citit pe plajă, am înotat, am băut o bere rece la o terasă unde chelnerul, un bătrân pe nume Costel, mi-a spus:

— Ești singur? Nu-i bine, tinere. Viața trece repede. Să nu-ți lași familia pentru nimic în lume.

Am zâmbit forțat. Ce știa el despre mine?

În a treia noapte, am visat-o pe Irina plângând în bucătărie, iar copiii strigând după mine. M-am trezit transpirat și am simțit un gol în stomac. Am luat telefonul și am format numărul Irinei.

— Vlad? a răspuns ea obosită.

— Cum e Matei?

— Mai bine. Dar Ana plânge mereu după tine. Nu știu ce să le spun… De ce ai plecat?

Am tăcut. Cum să-i explic că mă simțeam prizonier în propria viață? Că nu mai știam cine sunt?

— Vlad, dacă nu te mai întorci… spune-mi măcar să știu la ce să mă aștept.

M-a durut fiecare cuvânt. Am închis ochii și am simțit cum valurile lovesc țărmul ca niște reproșuri mute.

A doua zi am decis să mă întorc acasă. În tren, mi-am revăzut viața: primele luni cu Ana când nu dormeam deloc, certurile mărunte cu Irina despre bani și timp, momentele când îi vedeam pe copii râzând și simțeam că totul are sens.

Când am intrat pe ușă, Ana a alergat la mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Tati! De ce ai plecat?

Irina stătea în pragul bucătăriei, cu ochii roșii de plâns.

— Vlad… trebuie să vorbim.

Ne-am așezat la masă după ce copiii au adormit. Irina a început:

— Nu pot să trăiesc mereu cu teama că vei fugi când ți-e greu. Avem nevoie de tine aici. Eu… nu pot singură.

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Știu că am greșit. Am crezut că dacă fug de problemele mele o să le rezolv. Dar tot ce am făcut a fost să vă rănesc pe voi.

Irina a oftat adânc.

— Vlad, nu vreau promisiuni goale. Vreau să știu că putem fi din nou o familie.

Am luat-o de mână și i-am spus:

— Vreau să încercăm din nou. Să mergem împreună la mare data viitoare. Să nu mai fug niciodată de noi.

Au trecut luni de atunci. Încercăm să ne regăsim echilibrul: eu gătesc mai des, Irina merge la yoga, iar serile le petrecem împreună citind povești copiilor. Uneori încă simt nevoia să fug, dar acum știu că adevărata libertate e aici, între cei pe care îi iubesc.

Mă întreb adesea: câți dintre noi credem că libertatea înseamnă să fim singuri? Și câți realizăm prea târziu că cel mai mare dar e chiar familia pe care o avem lângă noi?