Soția Fiului Meu: O Poveste Despre Schimbare și Acceptare

— Nu se poate, Radu! Cum să pun eu mâna la vase după ce am gătit toată ziua? Tu chiar nu vezi că nu mai am putere?
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, aburindă de la ciorba care încă fierbea pe aragaz. Irina, nora mea, stătea rezemată de chiuvetă, cu brațele încrucișate și privirea calmă, dar hotărâtă.
— Mama Viorica, nu trebuie să faceți totul singură. Fiecare dintre noi poate ajuta cu ceva. Eu spăl vasele, Radu strânge masa, iar dumneavoastră vă odihniți puțin.
M-am uitat la ea ca la o străină. În casa noastră, femeia gătea, servea masa și spăla vasele. Bărbații se uitau la televizor sau discutau politică la un pahar de vin. Așa făcusem și eu toată viața, așa făcuse mama mea înaintea mea. Dar Irina părea să nu înțeleagă regulile nescrise ale casei noastre.

Totul a început acum doi ani, când Radu a venit acasă cu Irina. O fată de la oraș, cu facultate și idei moderne. La început am fost încântată – era educată, politicoasă și mereu cu zâmbetul pe buze. Dar după nuntă, lucrurile au început să se schimbe. Nu voia să stea acasă să gătească sau să spele rufe toată ziua. Avea un job bun la o firmă IT și insista ca Radu să o ajute la treburile casei.

Prima ceartă serioasă a avut loc chiar după Crăciunul trecut. Eu și soțul meu, Ilie, eram obosiți după ce am pregătit sarmalele, cozonacii și friptura pentru toată familia. La finalul mesei, Irina s-a ridicat și a spus:
— Hai să strângem împreună! Fiecare ia câte ceva și terminăm repede.
Radu s-a ridicat imediat și a început să adune farfuriile. Ilie s-a uitat la el ca la un trădător.
— Băiete, tu ești bărbat sau ce? Lasă-le pe femei să facă treaba lor!
Irina nu s-a lăsat intimidată.
— Domnule Ilie, suntem o familie. Toți mâncăm, toți ajutăm.

Am simțit atunci cum mi se strânge inima. Era ca și cum cineva ar fi încercat să dărâme tot ce construisem în zeci de ani de căsnicie și muncă. M-am simțit inutilă, depășită de vremuri.

Au urmat luni de tensiuni mocnite. Irina nu renunța la ideile ei. Când veneau în vizită, refuza să stea la bucătărie toată ziua cu mine. Îl trimitea pe Radu să mă ajute sau propunea să comandăm pizza dacă eram prea obosite. Mă simțeam jignită – cum adică să nu gătim pentru familie?

Într-o seară, după ce au plecat copiii, l-am întrebat pe Ilie:
— Ce fel de noră e asta? Nu-i pasă de tradiții, nu vrea să fie gospodină… Ce va zice lumea?
Ilie a dat din umeri:
— Lumea zice multe… Dar poate are dreptate fata asta. Poate ne-am chinuit prea mult fără rost.

Nu l-am crezut atunci. Dar timpul a trecut și am început să observ ceva ciudat: Radu era mai fericit ca niciodată. Nu mai venea acasă obosit și nervos, ci glumea cu Irina, găteau împreună sau ieșeau la plimbare. Într-o zi i-am surprins râzând în bucătărie în timp ce făceau clătite.

Într-o duminică, când am mers la ei în vizită, Irina m-a invitat să stau pe canapea cu o cafea caldă în mână.
— Astăzi vă răsfățăm noi! Eu fac salata, Radu prăjește carnea.
Am simțit un nod în gât. Nu eram obișnuită să fiu servită. Dar m-am lăsat dusă de val și am privit cum cei doi lucrau împreună, râzând și tachinându-se.

După masă, Irina s-a așezat lângă mine.
— Știu că e greu să acceptați schimbarea… Dar vreau să știți că vă respect munca și tot ce ați făcut pentru Radu. Doar că vrem să fim parteneri egali.
Am simțit lacrimi în ochi. Pentru prima dată am înțeles că nu pierd nimic dacă las din mâini controlul asupra casei. Poate chiar câștig ceva: liniște și bucuria de a fi împreună fără povara oboselii.

Acum mă gândesc adesea la discuțiile cu vecinele mele.
— Tu ai noroc cu nora ta! îmi spune mereu Mariana.
Dar oare chiar e noroc? Sau e doar curajul de a accepta că lumea se schimbă și că dragostea nu se măsoară în farfurii spălate sau mese întinse?

Poate că adevărata familie e cea în care fiecare își găsește locul fără teamă sau rușine. Și mă întreb: câte dintre noi avem curajul să lăsăm trecutul în urmă pentru a construi ceva nou împreună cu cei dragi?