Străina din propria mea casă: Povestea unei bunici și a nepoatei sale

— Ilinca, te rog, nu mai lăsa vasele nespălate în chiuvetă! Am nevoie de ordine, altfel nu mă pot odihni, am spus cu voce tremurată, încercând să-mi ascund iritarea.

Ilinca nici măcar nu s-a uitat la mine. Avea căștile pe urechi și butona telefonul cu o viteză amețitoare. Am simțit cum mi se strânge inima. Parcă nu mai eram bunica ei, ci o femeie oarecare care-i încurcă programul. M-am așezat pe marginea patului și am privit pe fereastră. Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar blocurile cenușii din cartierul nostru din București păreau mai apăsătoare ca niciodată.

Când Ilinca era mică, venea la mine cu buchete de păpădii și mă îmbrățișa fără motiv. Îmi spunea „buni” și râdea cu poftă la glumele mele. Acum, la 19 ani, era o tânără frumoasă, cu părul vopsit mov și privirea mereu grăbită. De când s-a mutat la mine pentru facultate, apartamentul meu de două camere s-a transformat într-un câmp de bătălie invizibil.

La început am fost fericită. Îmi imaginam că vom găti împreună, că o voi ajuta cu temele, că vom povesti serile la ceai. Dar realitatea a fost alta. Ilinca venea târziu acasă, trântea ușa, vorbea la telefon cu prietenele ei până noaptea târziu și își lăsa lucrurile împrăștiate peste tot. Mă simțeam ca o cameristă în propria casă.

Într-o seară, după ce am adunat hainele ei de pe canapea și am stins lumina în bucătărie, am auzit-o vorbind cu mama ei la telefon:

— Nu mai pot aici! Buni e mereu cu gura pe mine. Parcă nu înțelege că am nevoie de spațiu…

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am retras în dormitor și am plâns în pernă ca un copil. Oare greșisem undeva? Oare eram prea bătrână ca să mai pot fi de folos cuiva?

A doua zi dimineață, am încercat să vorbesc cu ea.

— Ilinca, știu că nu-ți place să-ți spun ce să faci, dar trebuie să respectăm niște reguli. Și eu am nevoie de liniște…

— Buni, nu sunt copil! Am 19 ani! Nu pot să trăiesc ca la azil! a izbucnit ea.

M-a durut fiecare cuvânt. Am vrut să-i spun că fac totul din dragoste, că nu vreau decât să-i fie bine. Dar m-am oprit. Poate chiar eram prea bătrână pentru lumea ei.

Zilele au trecut greu. Încercam să nu-i mai spun nimic, dar tăcerea dintre noi era mai grea decât orice ceartă. Mâncam separat, ea pleca dimineața devreme și se întorcea târziu. Uneori îi lăsam un bilețel cu „Ai grijă la tine!” sau „Spor la examene!”, dar nu primeam niciun răspuns.

Într-o duminică, când am ieșit să iau pâine, m-am întâlnit cu vecina mea, doamna Rusu.

— Ce faci, Marioara? Cum e cu nepoata?

Am zâmbit forțat.

— E greu… Nu mai știu cum să mă port cu ea. Parcă nu mai suntem din aceeași lume.

— Eh, copiii din ziua de azi… Nici eu nu mă înțeleg cu fiică-mea. Dar știi ce zic? Să nu te lași călcată în picioare!

M-am întors acasă și am găsit-o pe Ilinca plângând în bucătărie. Era prima dată când o vedeam atât de vulnerabilă de când locuia la mine.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat speriată.

— Nimic… Doar că… mi-e dor de acasă… Și mi-e greu la facultate… Și simt că te supăr mereu…

Am îmbrățișat-o fără să spun nimic. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou aproape.

— Știi… și mie mi-e greu. Nu vreau decât să fim bine împreună. Poate ar trebui să vorbim mai mult…

A dat din cap și a zâmbit printre lacrimi.

În următoarele zile am încercat să ne ascultăm una pe cealaltă. Am stabilit reguli simple: fiecare își face partea lui prin casă, dar avem și timp pentru noi două — o cafea duminica dimineața sau un film seara.

Nu a fost ușor. Au mai fost certuri și supărări. Dar am învățat că dragostea nu înseamnă doar sacrificiu tăcut sau control, ci și răbdare și acceptare.

Acum, când Ilinca vine acasă și mă întreabă „Ce faci, buni?”, simt că nu mai sunt o străină în propria mea casă. Dar uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne schimbăm pentru cei dragi? Și unde se termină generozitatea și începe pierderea de sine?