Strigătul din Noapte: Povestea Unei Surori și a Unui Vecin Nepăsător
— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să-l văd pe Vlad chinuindu-se și pe tine plângând în fiecare seară! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea cu putere în geamul mic al bucătăriei noastre din cartierul mărginaș al Bacăului.
Mama s-a întors spre mine, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi. — Mara, trebuie să fim tari. Nu avem pe nimeni altcineva. Tatăl tău… a ales alt drum. Noi rămânem împreună.
Dar eu nu mai puteam. Vlad, fratele meu mai mic, era imobilizat într-un scaun cu rotile de la naștere. Avea nevoie de terapie, de tratament, de transport la spital. Iar mașina noastră veche, un Logan din 2004, se stricase definitiv. Nici bani de reparații nu aveam. Mama lucra la două joburi — femeie de serviciu la școală și vânzătoare la chioșcul din colț — dar tot nu ajungeam cu banii nici măcar pentru medicamentele lui Vlad.
În acea seară, disperarea m-a împins să fac ceva ce nu credeam că voi avea vreodată curajul: să cer ajutor. Știam că pe strada noastră locuia domnul Dinescu, un om bogat, cu o vilă impunătoare și trei mașini scumpe parcate în curte. Toată lumea spunea că e rece și arogant, dar eu nu aveam de ales.
Am ieșit în ploaie, cu inima cât un purice și hainele ude lipite de mine. Am traversat strada și am apăsat pe sonerie, tremurând. Ușa s-a deschis brusc și o femeie în vârstă m-a privit suspicioasă.
— Ce vrei la ora asta?
— Bună seara… Aș vrea să vorbesc cu domnul Dinescu. E urgent, vă rog!
Femeia a oftat și a dispărut în casă. După câteva minute care mi s-au părut o eternitate, a apărut el — înalt, cu părul alb și privirea tăioasă.
— Da?
Mi-am adunat curajul și i-am spus totul pe nerăsuflate: despre Vlad, despre mama, despre mașina stricată.
— Vă rog… dacă ați putea să ne împrumutați o sumă pentru reparație sau măcar să ne ajutați cu transportul până la spital…
A tăcut câteva secunde, apoi a ridicat din umeri:
— Fiecare are problemele lui. Nu pot să ajut pe toată lumea. Îmi pare rău.
Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am plecat capul și am ieșit înapoi în ploaie. Dar nu am apucat să fac doi pași că l-am auzit strigând după mine:
— Stai! Intră puțin.
Am intrat în holul rece al vilei. Domnul Dinescu m-a privit lung.
— De ce crezi că te-aș ajuta? Toată lumea vine la mine doar când are nevoie de bani.
— Nu vreau bani pentru mine! Vreau doar ca fratele meu să poată ajunge la spital. Dacă ați putea să ne duceți măcar mâine dimineață…
A oftat adânc și m-a privit altfel, parcă pentru prima dată văzându-mă cu adevărat.
— Bine. Mâine la 7 fix sunt aici. Dar să nu te obișnuiești!
Nu am dormit toată noaptea de emoție. Dimineața, domnul Dinescu a venit punctual cu SUV-ul lui negru. L-am urcat pe Vlad cu grijă și am plecat spre spital. Pe drum nu a spus nimic, dar l-am surprins uitându-se în oglindă la fratele meu, care zâmbea timid.
La spital, asistenta ne-a spus că Vlad are nevoie urgent de o serie de terapii costisitoare. Am simțit cum mi se strânge inima — știam că nu avem nicio șansă să plătim.
Domnul Dinescu a ascultat totul fără să spună nimic. Când am ieșit din cabinet, s-a întors spre mine:
— Cât costă tot tratamentul?
I-am spus suma — enormă pentru noi, probabil nesemnificativă pentru el.
A scos un carnețel și a notat ceva.
— O să mă ocup eu de asta. Dar vreau să văd că și voi faceți tot ce puteți pentru Vlad.
Nu-mi venea să cred! Am izbucnit în plâns și i-am mulțumit printre sughițuri.
De atunci, domnul Dinescu a devenit parte din viața noastră. Ne ducea la spital, ne aducea medicamentele acasă și chiar l-a adus pe Vlad la el într-o zi să vadă colecția lui de trenulețe electrice — pasiunea secretă a fratelui meu.
Mama însă nu era liniștită. Într-o seară, după ce domnul Dinescu plecase, m-a tras deoparte:
— Mara, nu vreau să depindem de nimeni. Oamenii bogați nu fac nimic gratis. O să vrea ceva la schimb!
— Mamă, nu toți sunt răi! Poate chiar îi pasă…
Dar mama avea dreptate să fie suspicioasă — în cartierul nostru, oamenii bogați nu se amestecau niciodată cu cei ca noi. A doua zi am aflat că vecinii bârfeau deja:
— Ai văzut? Fata Mariei stă toată ziua pe lângă Dinescu! Cine știe ce-i promite…
Am simțit rușinea arzându-mi obrajii. Dar când l-am văzut pe Vlad râzând pentru prima dată după luni întregi, am știut că merită orice sacrificiu.
Într-o zi, domnul Dinescu m-a chemat la el în birou.
— Mara, știi de ce te ajut? Pentru că și eu am avut un frate bolnav când eram mic. N-am putut face nimic pentru el atunci… Acum încerc să repar ce n-am putut schimba atunci.
L-am privit altfel din acel moment — nu ca pe un om bogat și rece, ci ca pe cineva care poartă o povară invizibilă.
Viața noastră s-a schimbat radical: Vlad a început să meargă la terapie regulat, mama a primit un post mai bun la școală datorită unei recomandări de la domnul Dinescu, iar eu am început să cred din nou că există speranță chiar și când totul pare pierdut.
Dar mereu mă întreb: cât de mult putem avea încredere în bunătatea celor din jur? Oare câți oameni ar fi făcut același gest ca domnul Dinescu? Sau suntem prea obișnuiți să judecăm înainte să cunoaștem povestea celuilalt?