Sub același acoperiș: Povestea celei de-a zecea nașteri

— Mirela, iar ai uitat să pui sare în ciorbă! strigă mama din bucătărie, în timp ce cele mici se ceartă pe canapea pentru telecomandă. Mă opresc în prag, cu mâinile tremurânde pe șorțul ud. E a treia oară săptămâna asta când uit ceva. Poate pentru că mintea mea nu mai e aici, ci undeva între ecografiile de la spital și privirile tăioase ale vecinelor care șușotesc pe scară.

Sunt Mirela, am treizeci și opt de ani și aștept al zecelea copil. Nouă fete, una mai gălăgioasă ca alta, îmi umplu casa și sufletul. Sorin, soțul meu, e un om bun, dar obosit. Lucrează la un service auto și vine acasă târziu, cu mâinile crăpate și ochii roșii de oboseală. De fiecare dată când intră pe ușă, fetele sar pe el ca niște vrăbiuțe flămânde de atenție.

— Mirela, ce-ai făcut azi? mă întreabă el într-o seară, în timp ce-și desface cizmele la ușă.

— Am fost la doctor. Mi-a spus că totul e bine… dar nu a vrut să-mi spună sexul copilului. Zice că e prea devreme.

Sorin oftează. Știu ce gândește. Toată lumea așteaptă băiatul. Tata nici nu mai vine pe la noi de când s-a născut a șaptea fată. „Ce să fac eu cu atâtea nepoate?“, a spus atunci și a trântit ușa. Mama mă ajută cât poate, dar nu trece zi fără să-mi amintească: „Dacă era băiat, altfel te-ar fi privit lumea.“

Vecina de la doi, doamna Stancu, mă oprește mereu pe scări:

— Mirela, iar ești gravidă? Nu ți-e greu? Ce-o să faci dacă iar e fată?

Zâmbesc forțat și dau din umeri. Nu am răspunsuri pentru nimeni. Nici pentru mine.

Într-o noapte, după ce fetele adorm una câte una — Ioana cu păpușa sub braț, Maria cu cartea pe piept, Larisa visând cu ochii deschiși la balet — mă așez lângă Sorin pe canapea.

— Dacă va fi tot fată? întreb încet.

El se uită la mine lung, apoi îmi ia mâna în palma lui aspră.

— Mirela, nu contează. Copilul să fie sănătos. Dar… știi cum e lumea. Și tata tău… și tata meu… toți vor băiat.

Îmi mușc buza să nu plâng. Îmi amintesc cum la fiecare naștere am sperat să văd privirea aceea de mândrie în ochii lui Sorin sau ai tatălui meu. Dar mereu a fost doar un oftat scurt și o resemnare tăcută.

Într-o duminică, la masă, izbucnește scandalul. Fetele se ceartă pentru ultima felie de pâine, mama ridică vocea:

— Dacă era băiat, poate era mai liniște!

Ioana izbucnește în plâns:

— De ce nu vrei să fim fete?

Mă uit la ele și simt cum mă sufoc între două lumi: una care vrea băiat cu orice preț și alta care mă face să-mi iubesc fetele mai mult decât orice pe lume.

Seara, după ce toată lumea adoarme, mă uit la tavanul scorojit și mă întreb: Oare sunt o mamă rea dacă nu pot să le ofer mai mult? Oare e vina mea că nu am băiat? Oare chiar contează atât de mult?

La școală, Larisa vine acasă tristă:

— Mami, colegii râd de mine că suntem atâtea surori. Zic că suntem ca o echipă de handbal!

O strâng în brațe și îi spun că suntem o echipă minunată. Dar știu că nu-i ajunge doar atât.

Într-o zi, primesc un telefon de la tata:

— Mirela, dacă nu-i băiat de data asta… să nu mă mai cauți!

Îmi cade telefonul din mână. Plâng în baie ca să nu mă vadă nimeni. Sorin bate încet la ușă:

— Lasă-i pe toți! Noi suntem familia ta!

Dar presiunea crește cu fiecare zi. La biserică, preotul mă binecuvântează cu jumătate de gură:

— Poate Domnul vă va da un moștenitor adevărat…

Încep să cred că nu sunt destul. Că fetele mele nu sunt destule. Că eu nu sunt destul.

Ziua ecografiei decisive vine într-o miercuri ploioasă. Mâinile îmi tremură pe volanul Daciei vechi în drum spre spital. În sala de așteptare, o asistentă mă privește cu milă:

— Zece copii? Nu v-ați gândit să vă opriți?

Nu răspund nimic. În cabinet, doctorița zâmbește cald:

— Vreți să știți sexul copilului?

Inima îmi bate nebunește.

— Da…

— E fetiță.

Simt cum se prăbușește cerul peste mine. Merg acasă ca un robot. Fetele sar pe mine:

— Mami! Ce e?

Nu pot vorbi. Sorin mă ia în brațe fără să spunem nimic. Seara, când toată lumea doarme, mă uit la chipurile liniștite ale fetelor mele și simt o dragoste uriașă care mă inundă.

A doua zi dimineață le spun tuturor:

— Va fi încă o soră! Suntem cele mai norocoase!

Fetele țipă de bucurie. Mama oftează resemnată. Tata nu mai sună niciodată.

Dar eu știu acum: valoarea mea nu stă într-un băiat sau o fată. Familia mea e completă așa cum e.

M-am întrebat mereu: Oare câți dintre noi trăim viețile altora și uităm să ne bucurăm de ceea ce avem cu adevărat? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?