Sub Același Acoperiș: Povestea Unei Familii Împărțite

— Nu te grăbi, Ilinca, să te muți cu socrii. O casă mare nu înseamnă liniște, îmi spunea mama, cu vocea ei caldă, dar fermă. Dar eu nu am ascultat. Eram îndrăgostită de Vlad și visam la o familie mare, unită, în casa aceea cu două etaje din cartierul liniștit al Brașovului. Când am intrat prima dată pe poarta aceea verde, cu grilaj de fier forjat, am simțit că acolo va fi acasă.

La început, totul părea perfect. Soacra mea, Mariana, era sufletul casei. Mă ajuta la orice, de la ciorba de perișoare până la sfaturi despre cum să-l înțeleg pe Vlad când venea obosit de la serviciu. Ne petreceam serile împreună, râzând la telenovele și împărțind rețete. Socrul meu, Ion, era mai retras, dar părea mulțumit să-și vadă familia adunată la masă.

— Ilinca, să știi că aici ești ca fata mea, îmi spunea Mariana, strângându-mă în brațe. Mă simțeam norocoasă.

Dar viața nu rămâne niciodată la fel. Într-o dimineață de noiembrie, Mariana a căzut în bucătărie. Un accident vascular cerebral a luat-o dintre noi în câteva zile. Casa s-a umplut de tăcere și de miros de lumânări.

După înmormântare, totul s-a schimbat. Ion a devenit morocănos și irascibil. Orice gest al meu părea să-l deranjeze.

— De ce ai mutat farfuriile? Eu le țineam mereu aici! a izbucnit într-o seară.

— Îmi pare rău, domnule Ion… am încercat doar să fac ordine.

— Nu-mi spune domnule! Nu suntem străini!

Vlad încerca să medieze, dar era prins între noi ca într-o menghină. Eu mă simțeam tot mai străină în propria casă. Mă trezeam noaptea plângând în baie, ca să nu mă audă nimeni.

Au urmat luni grele. Ion critica orice: cum găteam, cum spălam rufele, chiar și cum vorbeam la telefon cu mama mea.

— La voi în familie așa se face? La noi nu! spunea cu un ton aspru.

Am început să evit mesele comune. Mâncam singură în bucătărie, cu ochii pe ceas, așteptând să plece la plimbare ca să pot respira puțin aer curat.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine să ude florile din curte, Vlad a ridicat vocea la tatăl lui pentru prima dată:

— Tata, Ilinca nu e servitoarea casei! Dacă nu poți să fii civilizat, poate ar trebui să ne gândim să ne mutăm!

Ion a tăcut prelung și a plecat trântind ușa. Am rămas singuri în sufragerie, iar Vlad m-a luat în brațe.

— Îmi pare rău… Nu știu ce să fac…

— Nici eu… Dar nu mai pot trăi așa.

În acea noapte am decis să încerc altceva. A doua zi dimineață i-am făcut lui Ion cafeaua exact cum îi plăcea Marianei: tare și cu două cuburi de zahăr. Am pus pe masă ziarul lui preferat și am stat lângă el fără să spun nimic.

— De ce faci asta? m-a întrebat suspicios.

— Pentru că vreau să fie bine între noi. Știu că vă e greu fără ea… Și mie mi-e dor de Mariana.

Pentru prima dată după luni întregi, l-am văzut pe Ion cu ochii umezi.

— Nu știu cum să trăiesc fără ea… Nici nu știu dacă mai are rost ceva.

Am stat amândoi în tăcere. Atunci am înțeles că furia lui era doar o mască pentru durere. Din ziua aceea am început să vorbim mai mult. I-am propus să gătim împreună rețetele Marianei. Am plantat flori în grădină și i-am cerut sfaturi despre roșiile din solar.

Încet-încet, casa a prins din nou viață. Vlad era uimit de schimbare.

— Ce-ai făcut cu tata? Nu l-am văzut niciodată atât de calm…

— I-am dat voie să fie trist. Și eu am fost tristă… Dar poate putem fi triști împreună.

Au trecut doi ani de atunci. Acum stăm toți trei la masă și povestim despre Mariana ca și cum ar fi încă aici. Ne certăm uneori — cine nu se ceartă? — dar știm că suntem o familie adevărată.

Uneori mă gândesc la vorbele mamei mele: „O casă mare nu înseamnă liniște.” Poate că avea dreptate. Dar poate că liniștea vine abia după ce treci prin furtunile cele mai grele.

Mă întreb: câți dintre noi avem curajul să rămânem și să reparăm ceea ce pare iremediabil? Sau e mai ușor să fugim atunci când devine greu?