Sub același acoperiș: Povestea unei trădări de neiertat

— Cum adică să plecăm? Nadia, ai auzit ce a spus Ionuț? Vrea să ne mutăm la țară, în casa bătrânească, iar el să rămână aici, cu Dinuța și soțul ei! Am simțit cum mi se strânge inima. Eram în bucătărie, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, iar Nadia plângea în tăcere, încercând să nu mă privească.

Totul a început după ce am ieșit la pensie. Am crezut că bătrânețea va fi liniștită, că vom avea timp să ne bucurăm de nepoți și de grădina noastră. Dar, într-o zi, Ionuț a venit acasă cu o hârtie și cu un plan. „Tată, e mai bine să vă mutați la țară. Aici e prea multă agitație pentru voi. Noi avem nevoie de spațiu, copiii cresc, Dinuța vrea să-și aducă soțul aproape de serviciu.”

Am rămas fără cuvinte. Casa asta era visul nostru. Am ridicat-o din temelii, cărămidă cu cărămidă, după ce am muncit ani de zile în fabrică. Nadia a pus suflet în fiecare colț: perdelele cusute de ea, florile din curte, fotografiile cu noi toți la masă de Crăciun. Cum să plecăm?

— Ionuț, casa asta e a noastră! Am făcut-o pentru voi, dar nu ca să fim dați afară! am izbucnit eu.

El a ridicat din umeri: — Tata, nu e vorba de dat afară. E vorba de viitor. Noi avem nevoie de spațiu. Oricum, la țară e liniște și aer curat.

Dinuța stătea pe marginea canapelei, cu ochii în telefon. Nu a zis nimic. Niciodată nu a avut curaj să mă privească în ochi când era vorba de lucruri serioase.

Nadia a încercat să-l înduplece: — Ionuț, noi nu putem lăsa totul aici. Avem amintiri…

— Mami, nu vă cerem să renunțați la nimic. Doar să ne ajutați și pe noi. E greu cu banii…

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Toată viața am făcut sacrificii pentru ei. Am renunțat la concedii, la haine noi, ca să le fie lor bine. Și acum? Acum eram o povară.

În zilele următoare, discuțiile au devenit tot mai tensionate. Ionuț venea acasă târziu și nu mai vorbea cu noi decât despre acte și mutat. Dinuța își aducea soțul tot mai des și făceau planuri despre cum vor renova camerele.

Într-o seară, am auzit-o pe Nadia plângând în baie. Am intrat încet și am găsit-o ghemuită pe podea.

— Zvonko, dacă plecăm… ce mai suntem noi? Cine mai suntem?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit mic și neputincios.

A doua zi am mers la notar. Ionuț voia să trecem casa pe numele lui și al Dinuței, ca „să fie totul clar”. Am refuzat. Atunci s-a rupt totul între noi.

— Dacă nu vreți să ne ajutați, atunci descurcați-vă singuri! a țipat Dinuța.

Au urmat luni de tăcere și priviri reci la masă. Nadia s-a îmbolnăvit de inimă. Eu nu mai dormeam nopțile. Mă întrebam unde am greșit ca părinte.

Într-o zi, am găsit o scrisoare pe masă: „Nu mai putem sta aici. Ne mutăm la chirie până vă hotărâți.”

Casa a rămas goală și rece. Nadia stătea ore întregi privind pe geam, iar eu mă plimbam prin camerele goale, atingând pereții ca să-mi amintesc că sunt reali.

Vecinii au început să vorbească: „Ai văzut ce-au pățit Zvonko și Nadia? Copiii lor i-au dat afară din casă!” M-am simțit umilit.

Au trecut luni până când Ionuț a venit din nou acasă. Era slab și obosit.

— Tată… am greșit. Ne pare rău… Dar nu mai putem plăti chiria. Putem să ne întoarcem?

L-am privit lung. Nadia plângea din nou.

— Casa asta e pentru familie… Dar familia nu înseamnă doar ziduri și acte. Înseamnă respect și iubire. Sunteți gata să le arătați?

Nu știu dacă vreodată vom mai fi ca înainte. Dar știu că rana asta va rămâne mereu între noi.

Mă întreb uneori: oare unde se rupe legătura dintre părinți și copii? Ce rămâne când dragostea se transformă în luptă pentru avere? Poate cineva să ierte cu adevărat o astfel de trădare?