Tata a găsit fericirea în altă parte, iar mama s-a cufundat în întuneric: A fost vina lui?

— Nu mai plânge, Ilinca, nu mai plânge, te rog… vocea mamei răsuna slab, ca o rugăciune pierdută în noapte. Mă uitam la ea de pe hol, ascuns după ușa crăpată, cu inima strânsă. Era trecut de miezul nopții și tata nu se întorsese încă acasă. În camera de zi, lumina televizorului pâlpâia peste chipul ei tras, iar ochii îi erau roșii de la plâns. Aveam doar zece ani, dar simțeam că ceva grav se întâmplase cu familia mea.

A doua zi dimineață, tata a intrat pe ușă cu pași apăsați. Purta o cămașă nouă și mirosea a parfum scump. Mama s-a ridicat încet de pe canapea, cu halatul ei subțire fluturând ca o aripă frântă.

— Unde ai fost? a întrebat ea cu voce stinsă.

Tata a oftat și a privit pe fereastră, evitând să-i răspundă. Eu stăteam la masa din bucătărie, cu ochii în farfuria de lapte cu pâine. Simțeam că nu am voie să respir prea tare.

— Am avut treabă la atelier, a spus el în cele din urmă, dar nici măcar el nu părea să creadă asta.

În orășelul nostru din Bărăgan, lumea vorbea încet și judeca repede. Nimeni nu discuta despre depresie sau despre ce se întâmplă când cineva nu mai găsește puterea să se ridice din pat. Mama a început să se stingă încet, ca o lumânare uitată pe pervaz. Zilele treceau una după alta, iar ea rămânea tot mai mult pe canapea, privind în gol sau uitându-se la telenovele cu sunetul dat la minim.

Eu mergeam la școală cu hainele spălate în grabă și cu pachețelul făcut de bunica. Colegii râdeau uneori de mine că nu am sandvișuri ca ale lor sau că vin mereu cu același pulover. Doamna învățătoare mă întreba dacă sunt bine acasă, dar eu dădeam mereu din cap că da. Nu voiam să spun nimănui că mama nu mai gătea și că tata lipsea tot mai des.

Într-o zi de primăvară, tata a venit acasă cu o Dacie nou-nouță, roșie ca focul. Vecinii au ieșit la poartă să vadă minunea. Mama s-a uitat la mașină fără nicio expresie pe chip. Tata a încercat să o convingă să iasă la plimbare, dar ea a refuzat politicos și s-a retras în camera ei.

— Ce are mama ta? m-a întrebat tata într-o seară, când eram doar noi doi la masă.

— Nu știu… am șoptit eu. Nu vorbește cu mine.

— E prea sensibilă… a oftat el. O să-i treacă.

Dar nu i-a trecut. În schimb, tata a început să lipsească tot mai mult. Am aflat de la vecina de peste drum că îl văzuse cu o femeie blondă la magazinul din centru. Când i-am spus mamei, a început să plângă în hohote și m-a strâns tare în brațe.

— Tu ești tot ce am… mi-a spus printre suspine.

În acea vară, tata ne-a anunțat că pleacă. A spus că are nevoie de altceva, că nu mai poate trăi într-o casă unde toată lumea e tristă. Mama nu a zis nimic. S-a întors pe partea cealaltă și a rămas nemișcată ore întregi.

După plecarea lui, casa noastră s-a transformat într-un muzeu al tăcerii. Mama stătea zile întregi pe canapea, privind la televizor fără să vadă nimic. Eu îmi făceam temele singur și încercam să nu fac zgomot. Uneori mă duceam la bunica să mănânc sau să mă joc cu verișorii mei.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am găsit-o pe mama plângând în baie. Avea ochii umflați și mâinile tremurau.

— De ce ne-a lăsat? m-a întrebat ea printre lacrimi.

Nu am știut ce să-i răspund. Eram doar un copil care voia ca părinții lui să fie din nou împreună.

Anii au trecut greu. Tata venea rar să mă vadă și îmi aducea jucării scumpe sau dulciuri pe care nu le puteam mânca singur. Îmi povestea despre viața lui nouă cu doamna Camelia și despre cât de fericit este acum. Eu îl ascultam fără să spun nimic, simțind un gol imens în stomac.

Mama s-a adâncit tot mai mult în boala ei. Mergeam cu ea la medicul de familie din când în când, dar nimeni nu vorbea despre depresie sau tratament. „E doar obosită”, spunea doctorul. „Să se odihnească.”

La liceu am început să lipsesc tot mai des de la ore. M-am apucat de fumat și am început să umblu cu băieții mai mari din cartier. Când veneam acasă târziu, mama nici măcar nu observa. Era pierdută în lumea ei tăcută.

Într-o zi, am găsit o scrisoare de la tata pe masa din bucătărie. Îmi scria că îi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat și că speră să-l pot ierta într-o zi. Am mototolit hârtia și am aruncat-o la gunoi fără să o citesc până la capăt.

Când am împlinit optsprezece ani, mama era deja o umbră a femeii care fusese odată. Mergea rar la piață și vorbea doar dacă era neapărat nevoie. Eu am plecat la facultate în București, lăsând-o singură într-o casă prea mare și prea tăcută.

Acum, după atâția ani, mă întreb mereu: a fost vina tatălui meu că mama s-a prăbușit? Sau era ceva mai adânc, ceva ce nimeni nu ar fi putut schimba? În România anilor ’90 nimeni nu vorbea despre depresie sau despre cât de greu e să fii părinte singur într-un oraș mic unde toată lumea știe totul despre tine.

Poate că tata a fugit pentru că nu a știut cum să ajute. Poate că mama s-a pierdut pentru că nu a avut cui să ceară ajutorul. Sau poate că toți am fost victimele unei tăceri colective care ne-a sufocat încet.

M-am întrebat mereu: dacă cineva ar fi vorbit atunci despre suferință și despre boală sufletească, ar fi fost altfel viața noastră? Sau suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli atâta timp cât alegem să tăcem?

Voi ce credeți? Cine poartă vina atunci când o familie se destramă sub povara tăcerii?