Tatăl meu, alegerea mea: Povara unei iertări imposibile

— Irina, dacă nu mă ajuți tu, cine o să o facă? vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojiti de aburii anilor. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii lui, cândva reci ca oțelul, păreau acum doar obosiți. M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era pentru prima dată când îmi cerea ceva cu adevărat important. Și totuși, era același om care mă făcuse să plâng nopți la rând, același om care ridica vocea și palma fără ezitare.

— Nu știu, tata… am șoptit, evitând să-l privesc în ochi. — Nu știu dacă pot.

Mama stătea la masă, cu mâinile încrucișate pe piept, privindu-mă ca și cum aștepta să fac ceea ce era „normal”. Fratele meu mai mic, Vlad, se juca cu telefonul în colțul camerei, dar știam că ascultă fiecare cuvânt.

— Irina, ești singura compatibilă, a spus mama, apăsat. — Știi bine că fără tine…

Am simțit cum mă sufoc. În mintea mea se derulau scenele vechi: ușa trântită, țipetele, frica aceea care nu mă părăsise niciodată cu adevărat. Cum să-l ajut pe omul care mi-a furat copilăria?

Am ieșit din bucătărie și m-am dus pe balcon. Era februarie și aerul rece mi-a tăiat respirația. Am început să plâng fără zgomot. În mintea mea se luptau două voci: una care îmi spunea că trebuie să-l ajut pentru că e tatăl meu, alta care urla că nu-i datorez nimic.

În zilele următoare, familia s-a transformat într-un teatru absurd. Mama gătea mâncărurile mele preferate, încercând să mă îmbuneze. Vlad a început să mă evite. Tata nu mai spunea nimic, dar privirea lui mă urmărea peste tot.

— Irina, nu poți fi atât de egoistă! a izbucnit mama într-o seară. — Știu că nu a fost ușor cu el, dar e tatăl tău! Dacă moare, o să trăiești cu asta toată viața!

— Dar eu? Eu cu ce trăiesc acum? am răspuns printre lacrimi. — Cu ce am trăit până acum? Cu frica aia pe care voi n-ați vrut s-o vedeți niciodată?

Mama a tăcut. Pentru prima dată am văzut-o micșorându-se în fața mea.

Au urmat zile de tăcere. Tata s-a închis în camera lui. Vlad a plecat la un prieten și nu s-a mai întors două nopți. Eu mergeam la muncă mecanic, încercând să nu mă gândesc la nimic.

Într-o seară m-a sunat bunica din partea mamei:

— Irina, tu știi că nu-i ușor să fii părinte. Poate n-a știut să-ți arate dragostea cum trebuie… Dar boala asta îl schimbă. Dă-i o șansă!

Am simțit furie și neputință. Toată lumea părea să uite ce fusese înainte. Toată lumea voia să iert și să uit.

Într-o noapte am visat că eram din nou copil și tata țipa la mine pentru că vărsasem laptele pe masă. M-am trezit plângând și am știut că nu pot lua decizia asta singură.

Am mers la psiholog. Pentru prima dată am spus cu voce tare tot ce simțisem ani de zile: frica, rușinea, ura amestecată cu dorința de a fi iubită.

— Irina, ești adult acum. Ai dreptul să alegi pentru tine. Nu ești obligată să te sacrifici doar pentru că ceilalți așa vor, mi-a spus psiholoaga.

Dar vinovăția nu dispărea.

În ziua în care trebuia să dau răspunsul final, tata m-a chemat în camera lui. Stătea pe marginea patului, palid și slăbit.

— Știu că nu am fost un tată bun… Poate nici măcar un om bun. Dar dacă ai putea… dacă ai putea să mă ierți…

L-am privit lung. Pentru prima dată am văzut în el nu doar agresorul, ci și omul speriat de moarte.

— Nu știu dacă pot să te iert, tata. Dar nici nu pot trăi cu gândul că te las să mori dacă pot face ceva.

Am acceptat să fiu testată pentru compatibilitate. Rezultatul a venit după două săptămâni: eram perfect compatibilă.

Operația s-a făcut într-o zi rece de martie. După aceea, tata a început să fie mai blând cu mine. Dar rănile din sufletul meu nu s-au vindecat peste noapte.

Familia a început să funcționeze din nou ca o familie „normală”, dar eu simțeam că port o povară pe care nimeni nu o vedea. Mama era recunoscătoare, Vlad s-a apropiat din nou de mine, dar între mine și tata rămânea mereu un zid invizibil.

Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă doar am prelungit o suferință veche sub altă formă.

Oare cât de mult îi datorăm părinților noștri? Și cine ne ajută pe noi când trebuie să ne vindecăm de rănile lor?