Te rog, ia-mă și pe mine: Strigătul unei mame uitate

— Nu pot să cred că iar plecați fără mine! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce îi priveam pe Vlad și Irina cum își făceau bagajele în sufragerie. Era a treia oară anul acesta când copiii mei, acum adulți, planificau o vacanță împreună cu familiile lor, iar eu eram din nou invizibilă.

Irina s-a oprit din împachetat și m-a privit cu un amestec de jenă și nerăbdare. — Mamă, nu e nimic personal. E doar… știi că e greu să ne organizăm cu toții. Și copiii mici, și soții… E complicat.

— Complicat? am repetat eu, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Am crescut doi copii singură, am trecut printr-un divorț dureros, am muncit douăzeci de ani la fabrica de confecții ca să nu vă lipsească nimic. Și acum e complicat să mă luați cu voi la mare?

Vlad a oftat și a evitat privirea mea. — Mamă, nu vrem să te superi. Dar poate la anul… Acum deja am rezervat camerele.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am retras în bucătărie, unde mi-am turnat o cafea rece și amară. M-am uitat pe geam la blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești și m-am întrebat unde am greșit. De ce nu mai sunt parte din viața lor? De ce mă simt ca o povară?

În seara aceea, am stat singură la masă, cu televizorul pornit pe știri, dar fără să aud nimic. Am scos albumul cu poze vechi: Irina la serbarea de la grădiniță, Vlad cu bicicleta lui roșie, eu zâmbind larg lângă ei. Pe atunci eram totul pentru ei. Acum sunt doar o voce la telefon sau o vizită scurtă de sărbători.

A doua zi dimineață, am încercat din nou. Le-am trimis un mesaj lung pe grupul nostru de familie:

„Dragii mei, știu că aveți viețile voastre și nu vreau să vă încurc. Dar mi-ar plăcea tare mult să merg și eu cu voi măcar o dată. Să văd marea cu nepoții mei, să râdem împreună. Nu vreau să fiu singură tot timpul.”

Răspunsul a venit după câteva ore:

Irina: „Mamă, te iubim mult! Dar anul ăsta chiar nu se poate. Promit că data viitoare te luăm cu noi.”

Vlad: „O să-ți aducem ceva frumos de la mare!”

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu voiam suveniruri. Voiam să fiu acolo, cu ei.

În zilele următoare, am început să mă gândesc obsesiv la anii care au trecut. La cum am sacrificat totul pentru ei: serile când veneam târziu acasă și îi găseam dormind, zilele de naștere când le făceam torturi din puținul pe care-l aveam, vacanțele petrecute la bunici pentru că nu ne permiteam altceva. Am făcut tot ce am putut ca să le fie bine.

Când au plecat spre mare, am ieșit pe balcon și i-am privit cum urcă bagajele în mașină. Irina mi-a făcut cu mâna timid, iar Vlad a evitat să mă privească în ochi. Nepoții mei nici nu au realizat că nu vin și eu.

După ce au plecat, liniștea din apartament a devenit apăsătoare. Am început să plâng în hohote, fără să-mi pese dacă mă aud vecinii. M-am simțit mai singură ca niciodată.

În acea seară, m-a sunat sora mea, Lenuța.

— Mariana, ce-ai pățit? Te aud plângând.

— Nu mai pot, Lenuțo… Parcă nu mai exist pentru copiii mei. Nu mă mai vor lângă ei.

— Of, draga mea… Așa sunt copiii în ziua de azi. Se gândesc doar la ei. Dar tu ai făcut tot ce-ai putut.

— Și la ce mi-a folosit? Să stau singură în casă și să mă uit la poze?

— Nu știu ce să-ți spun… Poate ar trebui să le spui direct cât te doare.

— Le-am spus! Dar nu le pasă…

După ce am închis telefonul, m-am gândit la toate mamele pe care le văd prin parc sau la piață, care își plimbă nepoții sau povestesc cu copiii lor despre planuri de vacanță. Eu eram mereu singură.

În următoarele zile, am încercat să-mi ocup timpul: am mers la piață, am citit o carte veche de-a lui Cezar Petrescu, am făcut ordine prin dulapuri. Dar nimic nu umplea golul din sufletul meu.

Când s-au întors din vacanță, au venit pe la mine cu niște magneți de frigider și o pungă cu scoici pentru nepoți. Irina a încercat să pară veselă:

— Mamă, uite ce ți-am adus! Ai văzut ce frumoase sunt scoicile?

Am zâmbit forțat și le-am pus pe frigider. Dar nu scoicile îmi lipseau.

Într-o seară, după ce au plecat toți și apartamentul a redevenit tăcut, m-am uitat lung la poza noastră de familie de pe perete. M-am întrebat dacă va veni vreodată ziua în care copiii mei vor înțelege cât doare singurătatea unei mame care a dat totul pentru ei.

Poate că nu sunt singura mamă care simte asta. Poate că mai sunt și altele ca mine — invizibile în propria familie.

Oare cât valorează dragostea unei mame atunci când copiii uită să o ia cu ei? Sau poate că vina e a mea că nu am știut să cer altfel? Voi ce credeți?