Testamentul mamei: O poveste despre iertare și trădare

— Cum ai putut să faci asta, mamă? am șoptit, cu mâinile tremurânde, ținând hârtia aceea rece și grea ca o sentință. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea casei era spartă doar de bătăile inimii mele. Pe noptiera ei, lângă paharul cu apă și cartea preferată, am găsit testamentul. Nu l-am căutat. Nu voiam să știu. Dar acolo era, cu numele meu și al Martei scrise negru pe alb.

Am citit rândurile de zeci de ori, sperând că am înțeles greșit. Dar nu. Marta primea casa, terenul de la țară și bijuteriile bunicii. Eu… doar economiile din cont și câteva obiecte personale. Am simțit cum tot ce credeam despre mama se prăbușește peste mine. Mereu ne-a spus că ne iubește la fel, că nu există preferate. Mereu am crezut-o.

A doua zi dimineață, Marta a intrat în bucătărie cu zâmbetul ei larg, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. — Ce faci, Ilinca? Pari obosită.

Am aruncat o privire scurtă spre ea. — Ai știut?

S-a oprit din mișcare, privindu-mă confuză. — Ce să știu?

— Despre testament. Despre cum mama ți-a lăsat totul ție.

Ochii Martei s-au mărit, iar fața i s-a scurs de culoare. — Nu… nu știam nimic. Ilinca, te rog…

Am izbucnit în plâns, furia și durerea amestecându-se într-un nod care mă sufoca. — Toată viața am încercat să fiu pe placul ei! Să nu-i fac probleme, să o ajut când tu erai plecată cu prietenii sau la facultate în București! Și tot tu ai fost preferata…

Marta s-a apropiat încet, dar m-am tras înapoi. — Nu te apropia! Nu pot… nu pot să te văd acum.

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Tata încerca să ne împace, dar nici el nu știa de ce mama a ales așa. — Poate a avut motivele ei, Ilinca… Poate a vrut să vă protejeze pe amândouă.

— Să ne protejeze? Cum? Să mă facă să mă simt ca o străină în propria familie?

Am început să mă îndoiesc de tot: de copilăria noastră, de serile când mama îmi citea povești, de momentele când mă ținea în brațe după ce cădeam și mă loveam. Oare chiar m-a iubit? Sau doar a jucat un rol?

Într-o seară, Marta a venit la mine cu ochii roșii de plâns. — Ilinca, nu vreau nimic din ce mi-a lăsat mama. Putem împărți totul sau poți lua tu casa dacă vrei…

— Nu e vorba despre lucruri! Nu înțelegi? E vorba că mama a ales. A ales între noi două.

Marta a oftat adânc. — Poate a avut motivele ei… Poate pentru că eu am fost mereu mai slabă, mai dependentă de ea… Tu ai fost mereu cea puternică.

— Puternică? Am fost singură! Mereu singură!

Am început să mă izolez de toți. Prietenii mă întrebau ce s-a întâmplat, dar nu puteam vorbi despre asta fără să simt că mă sufoc. Mergeam la serviciu ca un robot, iar serile le petreceam uitându-mă la poze vechi sau citind scrisorile mamei din tinerețe. Căutam un răspuns, o explicație care să-mi aline durerea.

Într-o zi, am găsit o scrisoare ascunsă între paginile unei cărți vechi din biblioteca mamei. Era adresată mie:

„Draga mea Ilinca,
Dacă citești aceste rânduri, probabil că nu mai sunt lângă tine. Vreau să știi că te iubesc mai mult decât pot spune cuvintele. Am făcut alegerile mele nu pentru că te-am iubit mai puțin, ci pentru că am crezut că tu vei reuși orice ți-ai propune, indiferent de circumstanțe. Marta are nevoie de siguranță mai mult decât tine. Sper să mă poți ierta într-o zi.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. Dar nici măcar cuvintele ei nu puteau șterge sentimentul de trădare.

La parastasul de șase luni, rudele șușoteau pe la colțuri despre „cearta fetelor”. M-am simțit mică și rușinată. Tata m-a luat de mână și mi-a spus încet:

— Ilinca, nu lăsa moștenirea asta să vă despartă pentru totdeauna. Mama ta ar fi suferit enorm.

L-am privit lung și am simțit pentru prima dată că poate nu e totul pierdut. Dar rana era încă acolo.

Au trecut luni până când am putut vorbi din nou cu Marta fără să simt furie sau invidie. Am început să reconstruim relația noastră pas cu pas, dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna.

Uneori mă întreb dacă voi putea vreodată să iert cu adevărat sau dacă rana asta va rămâne mereu parte din mine.

Poate că iertarea nu înseamnă să uiți sau să accepți nedreptatea, ci doar să mergi mai departe cu inima mai ușoară. Dar cum faci asta când cel care te-a rănit nu mai e aici să-ți răspundă?