Testamentul Mamei: Povara Unei Descoperiri

— Cum ai putut să faci asta, mamă? am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână hârtia mototolită. Testamentul. Numele meu nu era acolo. Doar al surorii mele, Irina. Camera era mică, sufocantă, iar mama stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ.

— Nu e ceea ce crezi, Ana, a șoptit ea, dar cuvintele ei nu mai aveau nicio greutate pentru mine.

Totul a început într-o seară de joi, când am venit să-i aduc medicamentele. Mama avea 68 de ani și, deși încă se ținea bine, sănătatea îi juca feste. Am intrat în camera ei să-i las pastilele pe noptieră și atunci am văzut plicul galben, cu scrisul ei ordonat: „Testament”. Nu voiam să fiu indiscretă, dar ceva m-a împins să-l deschid. Poate o presimțire. Poate o teamă veche că nu sunt destul de bună.

Când am citit că totul îi rămâne Irinei — casa din Ploiești, apartamentul din București, chiar și colecția de bijuterii — am simțit cum mi se taie respirația. Am stat acolo, cu hârtia în mână, încercând să găsesc o explicație. Poate era o greșeală? Poate era un testament vechi? Dar data era recentă: acum două luni.

Am ieșit din cameră ca o furtună. Mama a venit după mine în bucătărie.

— Ana, te rog…

— De ce? De ce ai făcut asta? Ce ți-am făcut?

Irina nu era acasă. Era la serviciu, ca de obicei. Ea era „fata de succes”, avocata familiei, mereu ocupată, mereu pe fugă. Eu eram cea care venea zilnic la mama, îi făcea cumpărăturile, îi gătea, îi schimba pansamentele când avea nevoie. Dar Irina era preferata. Mereu a fost.

— Nu e vorba despre tine…

— Atunci despre cine? Despre Irina? Despre faptul că eu nu am terminat facultatea? Că am divorțat? Că nu am copii?

Mama a început să plângă. Nu plânsese niciodată în fața mea. M-a durut să o văd așa, dar furia era mai puternică decât mila.

— Ana, tu ai suflet bun. Știi că nu banii contează…

— Nu e vorba despre bani! E vorba că m-ai șters din viața ta cu un pix!

Am plecat trântind ușa. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la copilărie: la cum mama ne făcea clătite duminica dimineața, la cum ne certa când ne certam pe jucării, la cum mă ținea în brațe când aveam febră. Unde s-a rupt totul?

A doua zi am primit un mesaj de la Irina: „Ce-ai făcut de ai supărat-o pe mama?” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Irina nu știa nimic despre testament. I-am trimis o poză cu el. A sunat imediat.

— Ana, trebuie să vorbim.

Ne-am întâlnit la cafeneaua din colț. Irina era calmă, ca întotdeauna.

— Nu știam nimic despre asta. Îți jur.

— Nu contează dacă știai sau nu. Contează că mama a ales.

Irina a oftat și s-a uitat pe geam.

— Poate are motivele ei…

— Ce motive? Că tu ești avocat și poți avea grijă de tot? Că eu sunt doar „fata care stă cu mama”? E nedrept!

Irina nu a răspuns. Am simțit pentru prima dată că nici ea nu știe cum să gestioneze situația.

În zilele următoare, mama m-a sunat de zeci de ori. Nu i-am răspuns. M-am simțit trădată și abandonată. Prietena mea cea mai bună, Mihaela, mi-a spus că ar trebui să vorbesc cu mama, să încerc să o înțeleg.

— Poate are o explicație…

— Ce explicație poate exista pentru a-ți exclude propriul copil?

Mihaela a ridicat din umeri.

— Poate se teme că te va răni dacă îți spune adevărul.

A trecut o săptămână până când am avut curajul să mă întorc acasă la mama. Era palidă și obosită.

— Ana…

Am stat față în față la masa din bucătărie.

— Spune-mi adevărul.

Mama a oftat adânc și a început să vorbească încet:

— Când ai divorțat și ai pierdut apartamentul… Ți-am dat banii mei să te ajuți. Ai spus că nu vrei nimic de la mine, că te descurci singură. Am crezut că dacă las totul Irinei, tu vei fi liberă să-ți faci viața fără povara casei sau a moștenirii… N-am vrut să te rănesc.

Am izbucnit în lacrimi.

— Dar m-ai rănit mai tare decât oricine altcineva ar fi putut vreodată!

Mama a plâns și ea. Ne-am ținut în brațe mult timp, dar ceva s-a rupt între noi în acea zi. Chiar dacă am aflat motivele ei — bune sau rele — rana trădării nu s-a vindecat nici azi.

Au trecut luni de atunci. Încerc să merg mai departe, dar relația cu mama e rece și distantă. Irina încearcă să ne împace, dar fiecare discuție se termină cu reproșuri sau tăceri apăsătoare.

Mă întreb uneori: oare chiar contează ce lăsăm în urmă? Sau contează doar cum îi facem pe cei dragi să se simtă cât timp suntem încă aici? Pot vreodată să iert cu adevărat sau voi rămâne prizoniera acestei răni pentru totdeauna?