Trădat de propria mea mamă: Povestea unei moșteniri furate

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Glasul meu răsuna spart în bucătăria mică, cu pereți galbeni, unde mirosul de cafea arsă se amesteca cu tensiunea din aer. Mama, cu ochii ei cenușii, mă privea fără să clipească, strângându-și halatul vechi la piept. Pe masă, între noi, zăcea testamentul tatei, cu semnătura lui tremurată și o anexă pe care nu o văzusem niciodată.

Totul a început în ziua în care tata a murit. Era o dimineață rece de martie, iar eu, Ilinca, abia împlinisem douăzeci și șase de ani. Tata, Vasile, era tot ce aveam mai stabil în viața mea. Mama, Mariana, era mereu distantă, preocupată de vecini și bârfele din satul nostru din apropiere de Pitești. După înmormântare, casa s-a umplut de rude, lacrimi și vorbe șoptite. Dar nimeni nu știa ce avea să urmeze.

La două săptămâni după ce l-am îngropat pe tata, am găsit scrisoarea lui ascunsă în sertarul biroului. „Ilinca, dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Ai grijă de tine și nu lăsa pe nimeni să-ți ia ceea ce e al tău.” Am simțit un fior rece pe șira spinării. Ce voia să spună? Am întrebat-o pe mama despre moștenire, dar a evitat subiectul. „Nu te mai gândi la bani acum, Ilinca! Avem alte griji.”

Dar grijile mele creșteau. Într-o zi, am primit o scrisoare de la notarul din oraș: eram chemată să semnez actele pentru moștenire. M-am dus cu inima strânsă și am aflat că tata lăsase casa și terenul pe numele meu. Dar când am ajuns acasă cu actele, mama era deja acolo cu un bărbat necunoscut — avocatul ei. „Ilinca, trebuie să vorbim”, a spus ea rece. „Tatăl tău a făcut o anexă la testament. Casa rămâne a mea până la moarte.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. „Nu e posibil! Tata mi-a spus altceva!” Dar avocatul a scos o hârtie ștampilată și semnată. Am recunoscut semnătura tatei, dar ceva nu era în regulă. Am început să caut prin hârtii, să întreb rudele, să vorbesc cu notarul. Toți păreau să știe ceva ce eu nu știam.

Într-o seară, am surprins-o pe mama vorbind la telefon cu mătușa Florica: „Las-o pe Ilinca să creadă ce vrea. Oricum nu are ce face.” Am simțit cum furia mă arde pe dinăuntru. Am confruntat-o: „De ce ai falsificat actele? De ce mi-ai luat tot?” S-a uitat la mine cu ochii goi: „Am făcut ce trebuia ca să supraviețuim. Tu nu știi cât am tras cu tatăl tău!”

Zilele au trecut greu. Prietenii mei din oraș nu înțelegeau drama prin care treceam. „E doar o casă”, îmi spunea Radu, iubitul meu. Dar pentru mine era totul: amintirile copilăriei, siguranța unui acoperiș deasupra capului. Mama mă evita sau mă certa pentru orice fleac. Într-o noapte, am găsit-o plângând în bucătărie. „Nu știi tu cât m-a durut când l-am pierdut pe taică-tu”, a șoptit ea printre suspine.

Am încercat să o iert, dar nu puteam uita trădarea. M-am dus la poliție, dar mi-au spus că fără dovezi clare nu pot face nimic. Avocatul meu mi-a spus că procesul ar dura ani și că s-ar putea să pierd totul. M-am simțit singură împotriva tuturor.

Într-o zi, m-am întâlnit cu mătușa Florica la piață. „Ilinca, mama ta n-a fost niciodată fericită cu Vasile. A rămas cu el doar pentru tine.” Am simțit cum mi se rupe inima. Toată viața mea fusese o minciună? Am început să-mi pun întrebări despre trecutul părinților mei, despre certurile lor ascunse după uși închise.

Într-un final, am decis să plec din sat. Mi-am găsit un job la București și am început o viață nouă. Dar rana a rămas deschisă. De fiecare dată când mă gândesc la mama, simt un amestec de furie și dorință de a o înțelege.

Acum stau singură în garsoniera mea mică și mă întreb: oare sângele chiar e mai gros decât apa? Poate fi iertată o mamă care ți-a furat nu doar banii, ci și copilăria? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?