„Trebuie să plecați din casa voastră!”: Povestea unei decizii care a rupt o familie

— Nu pot să cred că chiar spui asta, Irina! a izbucnit mama, cu ochii umezi, strângându-și halatul pe lângă trupul firav. Tata stătea în prag, cu mâinile în buzunare, privind în podea. În bucătărie mirosea a cafea arsă și a reproșuri nerostite.

Nu era nici măcar ora opt dimineața când am rostit cuvintele care aveau să ne schimbe viețile: „Trebuie să vă mutați. Nu mai pot continua așa.”

Totul a început cu câteva luni în urmă, când soțul meu, Vlad, a rămas fără serviciu. Ne-am întors la ai mei, în apartamentul de trei camere din Drumul Taberei, cu promisiunea că va fi doar pentru câteva săptămâni. Dar săptămânile s-au transformat în luni, iar tensiunea creștea cu fiecare zi.

Mama nu-și putea ascunde dezamăgirea: „Am muncit o viață întreagă pentru casa asta! Tu ai crescut aici, Irina. Cum poți să ne ceri să plecăm?”

Am simțit un nod în gât. Nu era vina lor că Vlad nu-și găsea de lucru, că eu lucram de acasă și aveam nevoie de liniște, că fiica noastră, Daria, plângea noaptea și îi deranja. Dar nici nu mai puteam suporta privirile lor judecătoare, discuțiile șoptite după uși închise, certurile mocnite despre bani și spațiu.

Într-o seară, după ce Daria adormise, Vlad mi-a spus:
— Irina, nu mai rezist. Parcă suntem chiriași în propria casă. Mama ta mă privește ca pe un străin.

Avea dreptate. Tata nu mai vorbea cu noi decât monosilabic. Mama îmi lăsa bilețele pasiv-agresive: „Te rog să nu mai lași vasele nespălate”, „Nu uita să plătești întreținerea”. Mă simțeam ca o adolescentă certată pentru notele proaste.

Într-o zi, am găsit-o pe mama plângând în sufragerie. M-am așezat lângă ea și am încercat să-i explic:
— Mamă, nu vreau să vă fac rău. Dar nu mai putem trăi toți aici. Ne sufocăm unii pe alții.
— Și unde vrei să mergem? La vârsta noastră? Să stăm cu chirie? Să ne mutăm la țară?

Nu aveam răspunsuri. Știam doar că nu mai puteam continua așa. Vlad era tot mai deprimat, eu eram epuizată, iar Daria simțea toată tensiunea din casă.

A doua zi dimineață am făcut cafeaua și le-am spus direct:
— Am găsit o garsonieră aproape de parc. E mică, dar luminoasă. Vă ajutăm cu mutarea și cu chiria primele luni.

Tata a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Nu credeam că o să vină ziua asta.

Mama s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Am auzit-o trântind ușa de la baie. Am rămas singură cu tata.
— Irina, știi că am făcut totul pentru tine. Și acum…

Mi-au dat lacrimile. Am vrut să-i spun că știu, că îi iubesc, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

Mutarea a fost un coșmar. Mama nu vorbea cu mine decât strictul necesar. Tata părea îmbătrânit peste noapte. Daria plângea mai mult ca oricând. Vlad încerca să mă liniștească:
— O să fie bine. Trebuia să se întâmple asta.

Dar nu era bine. Nici pentru ei, nici pentru noi.

Primele săptămâni după ce au plecat au fost ciudate. Casa era liniștită, poate prea liniștită. Mă trezeam noaptea și ascultam tăcerea apăsătoare. Mergeam la ei aproape zilnic cu mâncare sau cumpărături. Mama mă primea rece:
— Nu trebuia să vii.

Tata încerca să facă glume, dar ochii lui trădau tristețea.

Prietenii mei au avut păreri împărțite:
— Ai făcut bine! Trebuie să-ți vezi de familia ta! mi-a spus Laura.
— Cum ai putut? Dacă făcea Daria asta cu tine? m-a întrebat Radu.

M-am întrebat și eu de zeci de ori dacă am procedat corect. Dacă nu cumva am fost egoistă. Dacă sacrificiul părinților mei merita mai mult respect din partea mea.

Într-o duminică am mers la ei cu Daria. Mama i-a dat o jucărie veche și a zâmbit pentru prima dată după mult timp.
— Să știi că mi-e dor de gălăgia voastră…

Am simțit cum mi se rupe inima.

Acum, după luni de zile, relația noastră e încă fragilă. Încercăm să ne apropiem din nou, dar rana e acolo. Mă uit la Daria și mă întreb dacă într-o zi va trebui și ea să aleagă între liniștea ei și sacrificiul pentru părinți.

Oare am fost egoistă? Sau pur și simplu am vrut să-mi protejez familia? Voi ce ați fi făcut în locul meu?