Trei luni de tăcere: Cum o vacanță a destrămat familia noastră

— Nu pot să cred că faceți asta! — vocea Elenei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile aburinde cu sarmale. — După tot ce am făcut pentru voi, acum mă lăsați baltă?

M-am uitat la Mihai, soțul meu, sperând să găsesc în ochii lui o urmă de sprijin. Dar el privea în podea, strângând nervos marginea mesei. Inima îmi bătea nebunește. Mâinile îmi tremurau, iar cuvintele mi se blocau în gât.

— Mamă, nu e vorba că te lăsăm baltă… — a încercat Mihai să explice, dar Elena l-a întrerupt brusc.

— Ba da! Exact asta faceți! Eu am nevoie de bani pentru renovare și voi vă gândiți la vacanțe! Asta e recunoștința voastră?

Am simțit cum mă sufoc. De trei ani locuiam în același bloc cu Elena, la etajul de deasupra. Ne ajutase mult când s-a născut Ilinca, fetița noastră, dar ajutorul ei venea mereu cu prețul unor așteptări nespuse. Acum, când am decis să plecăm pentru prima dată doar noi doi la mare, fără să-i dăm banii economisiți pentru zugrăveala apartamentului ei, totul explodase.

— Elena, și noi avem nevoie de o pauză… — am încercat eu timid.

— Pauză? De la ce? De la viața pe care v-am făcut-o mai ușoară? — a izbucnit ea, ridicându-se brusc de la masă. — Să nu vă mai văd!

A trântit ușa și a dispărut pe scări. Din acea zi, nu ne-a mai vorbit. Trei luni de tăcere grea s-au așternut peste familia noastră ca o ceață groasă. O vedeam zilnic pe palier, dar trecea pe lângă noi ca și cum am fi fost niște străini. Ilinca întreba mereu de bunica ei, iar eu simțeam cum vinovăția mă roade pe dinăuntru.

În primele săptămâni, Mihai încerca să o abordeze:

— Mamă, hai să vorbim… Nu putem să rămânem așa.

Dar ea îi întorcea spatele sau îi răspundea sec:

— Nu am nimic de spus.

Noaptea, Mihai se întorcea de pe o parte pe alta în pat. Îl simțeam cum se luptă cu el însuși. Într-o seară, mi-a spus cu voce stinsă:

— Poate am greșit… Poate trebuia să-i dăm banii.

— Și noi? Noi când mai trăim pentru noi? — am izbucnit eu, cu lacrimi în ochi. — Mereu trebuie să fim recunoscători, mereu să renunțăm la ce ne dorim?

Mihai nu mi-a răspuns. Știam că îl doare ruptura asta. Știam că între mine și mama lui era prins ca într-o menghină. Dar și eu eram obosită. Obosită să fiu mereu fata bună, nora perfectă, cea care tace și acceptă orice doar ca să fie pace.

Vacanța la mare a fost frumoasă și amară în același timp. Ne-am plimbat pe plajă ținându-ne de mână, dar gândurile noastre erau mereu acolo, acasă, la Elena. Ilinca ne întreba zilnic dacă o să vină și bunica la mare cu noi. Am făcut poze cu zâmbete forțate și am încercat să ne bucurăm de valuri, dar liniștea dintre noi era apăsătoare.

Când ne-am întors, totul era neschimbat. Elena nu ne-a întâmpinat. Nici măcar nu s-a uitat la noi când am urcat scările cu bagajele. Într-o zi, am găsit un bilet lipit pe ușa ei: „Nu deranjați.”

Am început să mă întreb dacă nu cumva am fost egoistă. Dacă nu cumva datoria față de familie ar trebui să fie mai presus decât fericirea mea. Dar apoi mă uitam la Mihai și la Ilinca și vedeam cât de mult ne-a prins bine acea pauză. Eram mai apropiați ca niciodată, chiar dacă rana cu Elena rămânea deschisă.

Într-o duminică dimineață, tata a venit pe neașteptate la noi:

— Ce se întâmplă cu voi? Am auzit că nu mai vorbiți cu Elena…

Am oftat adânc și i-am povestit totul. Tata m-a privit lung:

— Știi, uneori trebuie să-ți aperi limitele. Dacă mereu cedezi, ajungi să nu mai știi cine ești.

Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi. M-am gândit la mama mea, care mereu s-a sacrificat pentru toți și care acum era singură și obosită. M-am gândit la mine — dacă nu pun limite acum, oare Ilinca va ști vreodată că are dreptul să spună „nu”?

Într-o seară, am bătut la ușa Elenei. Mi-a deschis fără să spună nimic.

— Elena… știu că te-am rănit. Dar și noi avem nevoie de spațiu. Nu putem trăi doar pentru alții.

Ea m-a privit rece:

— Nu mă interesează ce aveți voi nevoie.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am plecat fără să mai spun nimic.

Timpul a trecut greu. Familia s-a împărțit în două tabere: unchiul Radu și mătușa Lidia țineau partea Elenei; sora mea spunea că am făcut bine. La fiecare masă de duminică lipsea cineva sau se vorbea în șoaptă despre „problema noastră”.

Într-o zi, Ilinca a venit acasă plângând:

— Mami, bunica mi-a spus că nu mai vrea să mă vadă…

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Am plâns toată noaptea și m-am întrebat dacă nu cumva sacrificasem prea mult pentru o vacanță care acum părea atât de neînsemnată.

Dar apoi am privit-o pe Ilinca dormind liniștită și mi-am dat seama că nu vreau ca ea să crească într-o familie unde iubirea e condiționată de sacrificii continue.

Acum au trecut trei luni de tăcere. Nu știu dacă lucrurile se vor repara vreodată între noi și Elena. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Dar mă întreb: cât din fericirea noastră suntem dispuși să sacrificăm pentru liniștea altora? Și unde tragem linia între loialitate și dreptul la propriul nostru drum?