Trezirea la realitate: Cum a distrus fratele soțului meu liniștea casei noastre

— Trezește-te, și fă-mi o cafea, a mormăit Liviu, fratele soțului meu, din sufragerie, cu vocea lui răgușită, de parcă era stăpânul casei. Era a treia zi de când locuia la noi și deja simțeam cum fiecare colțișor al apartamentului nostru mic din București devenise străin. M-am ridicat încet din pat, încercând să nu-l trezesc pe Vlad, soțul meu, care dormea dus, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat.

Am intrat în bucătărie și am început să pregătesc cafeaua, mâinile îmi tremurau ușor. Mă întrebam de ce eu? De ce trebuia să fiu mereu cea care cedează? De când Liviu fusese dat afară din chirie și Vlad îl adusese la noi „doar pentru câteva zile”, totul se schimbase. Liviu nu doar că nu ajuta cu nimic, dar părea să se simtă tot mai confortabil în haosul pe care îl crea.

— Nu ai găsit niște cornuri? a continuat el, fără să-și ridice ochii din telefon.

Am inspirat adânc. — Nu, Liviu. Poate vrei să cobori tu să iei ceva?

A oftat teatral. — Eh, lasă… Poate mâine.

Când Vlad s-a trezit, i-am spus în șoaptă:
— Nu mai pot. Simt că nu mai e casa mea.

El m-a privit cu ochii lui calzi, dar obosiți. — E fratele meu, Ilinca. N-are unde să se ducă. Doar puțină răbdare…

Răbdare. Cuvântul ăsta mă urmărea ca un blestem. Răbdare când Liviu lăsa vasele murdare peste tot. Răbdare când fuma pe balcon și mirosul intra în toată casa. Răbdare când îmi invada spațiul personal cu glume proaste și pretenții absurde.

Într-o seară, după ce am venit obosită de la serviciu, l-am găsit pe Liviu tolănit pe canapea, cu televizorul dat la maxim și cutii goale de pizza pe masă.

— Poți să dai mai încet? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— E finala! Ce vrei să fac?

M-am uitat la Vlad, care stătea lângă el, cu privirea în pământ.
— Vlad, putem vorbi puțin?

Ne-am retras în dormitor.
— Nu mai pot, Vlad! Simt că nu mai exist în casa asta. Tu nu vezi cum mă tratează?

Vlad a oftat. — Știu că nu e ușor… Dar Liviu trece printr-o perioadă grea. Dacă nu-l ajutăm noi, cine?

— Dar pe mine cine mă ajută? Cine mă vede pe mine?

Am izbucnit în plâns. Era pentru prima dată când simțeam că Vlad nu e de partea mea. Că loialitatea lui față de fratele său era mai presus decât liniștea noastră.

Zilele au trecut greu. Liviu părea să nu aibă niciun plan să plece. Începuse chiar să invite prieteni la noi, fără să ne întrebe. Într-o sâmbătă dimineață, am găsit doi necunoscuți dormind pe jos în sufragerie.

— Ilinca, fă-ne și nouă niște cafea! a strigat unul dintre ei râzând.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am gândit la părinții mei, care mereu mi-au spus să fiu „femeie de casă”, să fiu răbdătoare și să nu fac scandal. Dar cât poți să taci până când te pierzi cu totul?

În acea seară, am decis că trebuie să pun capăt acestui coșmar.

— Vlad, trebuie să alegi: ori eu, ori Liviu. Nu mai pot trăi așa.

Vlad a rămas mut. Nu se aștepta la un ultimatum.
— Ilinca… e fratele meu…

— Și eu sunt soția ta! Nu vezi că mă distrugi? Că ne distrugi?

A doua zi dimineață, Vlad i-a spus lui Liviu că trebuie să plece. A fost o scenă grea: Liviu a urlat, a trântit ușa, m-a făcut „femeie rece” și „egoistă”. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit că respir din nou.

Au trecut câteva luni de atunci. Relația mea cu Vlad s-a schimbat – am învățat să vorbim deschis despre limitele noastre și despre ce înseamnă respectul reciproc. Dar rana rămâne: familia lui nu mi-a iertat niciodată decizia. M-au privit mereu ca pe o străină care le-a alungat „băiatul rătăcit”.

Uneori mă întreb: cât trebuie să suferim pentru ceilalți până când ne pierdem pe noi? Unde se termină datoria față de familie și unde începe grija față de propria fericire?