Ultimul fir de păr: O poveste despre sacrificiu, iertare și familie

— Ești sigură că vrei să faci asta? vocea Ioanei, sora mea mai mică, tremura în pragul ușii de la baie. Mă privea cu ochii mari, aproape speriată, în timp ce eu țineam foarfecele în mână, cu degetele strânse atât de tare pe mâner încât îmi amorțiseră. M-am uitat pentru ultima dată în oglindă la părul meu castaniu, lung până la brâu, mândria mea de ani de zile. Îl crescusem cu grijă, îl protejasem de vopsele și plăci, îl împleteam în fiecare seară ca să nu se încâlcească. Dar imaginea Wandei, fosta mea soacră, atât de fragilă după ultima ședință de chimioterapie, nu-mi dădea pace.

— Da, Ioana. Nu pot să o las așa. Nu după tot ce a făcut pentru mine… și pentru Vlad.

Ioana a oftat și s-a apropiat încet. — Dar tu și Vlad… nu mai sunteți împreună de doi ani. Crezi că o să-i placă gestul tău? Sau lui Vlad?

Am zâmbit amar. — Nu fac asta pentru Vlad. O fac pentru ea. Și pentru mine.

Am tăiat prima șuviță cu ochii închiși. Sunetul foarfecei a fost ca o eliberare și o condamnare în același timp. Am simțit cum fiecare fir cădea pe podea cu greutatea tuturor amintirilor mele: serile când Wanda mă învăța să gătesc sarmale, zilele când mă certa că nu port căciulă iarna, privirea ei caldă când am pierdut primul copil.

După ce am terminat, m-am uitat în oglindă. Nu mă mai recunoșteam. Părul meu era scurt, inegal, dar ochii mei erau mai limpezi ca niciodată.

— Arăți… altfel, a spus Ioana încercând să zâmbească.

— Arăt ca cineva care a făcut ce trebuia.

Am pus părul într-o cutie frumoasă și am comandat online o perucă specială, personalizată. Am scris un bilet: „Pentru tine, Wanda. Cu dragoste și recunoștință.”

Câteva zile mai târziu, am sunat la ușa apartamentului ei din cartierul Drumul Taberei. Am auzit pașii grei ai lui Vlad pe hol. Când mi-a deschis ușa, privirea lui s-a oprit pe părul meu scurt.

— Ce-ai pățit? a întrebat el sec.

— Am venit să-i dau ceva mamei tale.

Wanda stătea pe canapea, palidă și slabă, cu un batic colorat pe cap. Când m-a văzut, ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Doamne, Ana… ce-ai făcut?

I-am întins cutia fără să spun nimic. A deschis-o încet și a dus mâna la gură când a văzut părul meu.

— Pentru tine. Să ai din nou părul tău frumos…

A izbucnit în plâns și m-a strâns la piept cu puterea pe care nu credeam că o mai are.

— Nu merit asta… după tot ce ți-am spus când ai divorțat de Vlad…

M-am desprins ușor și i-am luat mâinile între ale mele.

— Toți greșim. Dar nu pot să uit cât m-ai ajutat când eram singură aici, în București. Și cât ai suferit tu acum…

Vlad ne privea tăcut din prag. Îi vedeam lacrimile ascunse sub sprâncenele încruntate.

— Ana… nu trebuia să faci asta pentru noi…

— N-am făcut-o pentru voi. Am făcut-o pentru mine. Ca să pot merge mai departe fără regrete.

A doua zi, Wanda a primit peruca făcută din părul meu. M-a sunat plângând și mi-a spus că nu s-a simțit niciodată atât de frumoasă de când a început tratamentul.

Dar gestul meu nu a adus doar liniște. Mama mea m-a certat zile întregi:

— Cum să-ți dai părul pentru femeia care te-a făcut să suferi? Ce-o să zică lumea?

Tatăl meu nici nu mi-a vorbit două săptămâni. La serviciu, colegele mă priveau ciudat și șușoteau pe la colțuri:

— Uite-o pe Ana! S-a tuns zero pentru fosta soacră! Cine face așa ceva?

Am simțit greutatea judecăților lor ca pe niște pietre legate de glezne. Dar când mergeam la Wanda și o vedeam zâmbind timid sub peruca nouă, știam că am făcut ce trebuia.

Într-o seară, după ce am ieșit de la ea, Vlad m-a ajuns din urmă pe stradă.

— Ana… știu că n-am fost cel mai bun soț. Dar vreau să-ți mulțumesc pentru ce-ai făcut pentru mama.

M-am uitat la el și am simțit cum o parte din resentimentele mele se topesc încet.

— Poate că n-am știut să fim fericiți împreună. Dar putem fi oameni buni unii cu alții.

A dat din cap și mi-a zâmbit trist.

Acum, după luni de zile, părul meu începe să crească la loc. Wanda încă luptă cu boala, dar e mai puternică decât oricând. Familia mea încă nu înțelege gestul meu, dar eu nu regret nimic.

Mă uit uneori în oglindă la chipul meu schimbat și mă întreb: oare câți dintre noi ar avea curajul să renunțe la ceva atât de prețios pentru cineva care le-a rănit sufletul? Și dacă iertarea ar fi singura cale spre vindecare?