Umbra Banilor: Povestea Unei Mame Între Datorie și Dragoste

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă simt mereu datoare față de tine!
Vocea Sofiei răsună în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei pe care o pregătisem cu grijă. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar inima mi se strângea ca un pumn. Avea ochii umezi și obrajii roșii de supărare.
— Sofia, te rog… Nu e vorba de datorie. Eu… doar atât pot.
— Dar socrii lui Vlad ne ajută mereu! Ne-au dat bani pentru avansul la apartament, ne-au plătit vacanța la mare, chiar și mobila din sufragerie! Tu nici măcar nu m-ai întrebat dacă avem nevoie de ceva!
M-am așezat pe scaun, simțind că picioarele nu mă mai țin. Am avut-o pe Sofia târziu, la 45 de ani, după ani de tratamente, lacrimi și rugăciuni. Soțul meu, Ion, s-a stins când ea avea doar 12 ani. De atunci am tras singură să-i ofer tot ce am putut. Am fost educatoare la grădinița din cartier până la pensie. Niciodată nu am avut bani mulți, dar am încercat să-i dau dragoste și siguranță.

— Sofia, eu nu pot să concurez cu familia lui Vlad. Ei au afaceri, eu am pensia asta amărâtă. Dacă aș putea, ți-aș da totul…

Ea s-a ridicat brusc și a început să plângă.

— Nu înțelegi! Nu e vorba doar de bani! E vorba că niciodată nu m-am simțit susținută de tine. Când eram mică, erai mereu obosită sau plecată la muncă. Acum… nici măcar nu întrebi dacă avem nevoie de ajutor.

Mi-am mușcat buza să nu plâng. Îmi aminteam serile când veneam acasă târziu, cu mâinile crăpate de la spălat vasele la grădiniță și cu ochii roșii de oboseală. Îmi doream să-i citesc povești, dar adormeam lângă ea înainte să termin primul paragraf.

— Știi cât mi-a fost de greu fără tata? — a continuat Sofia. — Toți copiii aveau părinți tineri, mergeau în excursii, primeau haine noi. Eu primeam doar promisiuni că „va fi mai bine”.

— Am făcut tot ce am putut… — am șoptit.

— Poate nu a fost destul!

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură, cu ciorba fierbând pe foc și cu sufletul gol.

În zilele următoare, am încercat să o sun. Nu răspundea. Am trimis mesaje: „Te iubesc”, „Sunt aici dacă ai nevoie”, „Îmi pare rău”. Nimic.

M-am dus la biserică și m-am rugat pentru ea. M-am întâlnit cu vecina mea, doamna Lenuța.

— Ce-ai pățit, Mario? Pari abătută.

— Sofia nu-mi vorbește… Zice că nu am fost o mamă bună pentru că nu pot să-i dau bani ca socrii ei.

— Eh, copiii din ziua de azi… Nu mai știu ce-i sacrificiul! Tu ai făcut tot ce-ai putut.

Dar oare chiar așa era? Sau poate Sofia avea dreptate? Poate că dragostea nu ține loc de bani atunci când lumea din jur îți arată mereu ce-ți lipsește.

Într-o seară, am primit un mesaj scurt: „Vreau să vorbim.”

Am mers la ei acasă cu inima cât un purice. Vlad mi-a deschis ușa politicos, dar rece. Sofia stătea pe canapea, cu ochii umflați.

— Mamă… — a început ea ezitant — …îmi pare rău că am țipat la tine. Dar simt că nu mă înțelegi niciodată. Vlad are părinți care îl ajută mereu. Eu… mă simt singură între două lumi: niciodată destul de bună pentru familia lui și niciodată destul de susținută de tine.

Am luat-o de mână.

— Sofia, eu te iubesc mai mult decât orice pe lume. Dacă aș putea să-ți dau luna de pe cer, aș face-o. Dar tot ce am e dragostea mea și amintirile noastre… Poate n-am știut să-ți arăt altfel.

A izbucnit în plâns și m-a strâns tare în brațe.

— Știu… Dar uneori doare să văd cât de ușor le e altora și cât de greu ne-a fost nouă mereu.

Am stat așa mult timp, fără cuvinte. Vlad s-a retras discret în bucătărie.

— Mamă… — a șoptit ea — …crezi că o să fim vreodată ca ceilalți?

Am zâmbit trist.

— Poate că nu vom avea niciodată ce au alții, dar avem ceva ce mulți nu cunosc: puterea de a merge mai departe împreună, chiar și când doare.

În acea seară am plecat acasă cu sufletul mai ușor, dar întrebarea Sofiei mi-a rămas în minte: oare dragostea e suficientă într-o lume în care banii par să conteze mai mult decât orice?

Mă întreb acum: câți dintre noi au simțit vreodată că nu sunt destul pentru copiii lor? Oare chiar putem compensa lipsurile materiale prin iubire sau rămân mereu răni nevindecate?