Umbra de la ușă: Povestea unei granițe nerespectate

— Victoria, deschide! Știu că ești acasă, căruciorul e la ușă! vocea mamei soacre răsuna ca un ciocan în liniștea apartamentului nostru mic din Drumul Taberei. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Fetița mea, Ilinca, dormea în camera alăturată. Mi-am lipit spatele de perete și am tras aer adânc în piept, încercând să-mi adun curajul. Nu voiam să-i deschid. Nu azi. Nu când știam că va intra ca o furtună, cu ochii ei critici și vorbele tăioase.

— Victoria! Am adus supă pentru copil! Ce fel de mamă ești dacă nu răspunzi?

M-am uitat la ceas: era abia 9 dimineața. Nu anunțase nimic, nu sunase înainte. De când m-am măritat cu Radu, mama lui, doamna Stanciu, a considerat că are dreptul să intre oricând în viața noastră. La început am crezut că e doar grijulie, dar cu timpul am simțit cum fiecare vizită ne sufocă. Radu era mereu prins între noi două, încercând să împace și capra, și varza.

Am stat nemișcată, ascultând cum lovește ușor în clanță. Știa că sunt acasă. Căruciorul Ilincăi era parcat lângă preș, semn clar că nu ieșisem nicăieri. M-am gândit la toate dățile când a intrat peste noi fără să bată măcar la ușă, cum a criticat mereu ordinea din casă sau felul în care găteam.

În minte mi se derula ultima ceartă cu Radu:

— Victoria, e mama mea! Vrea doar să ajute.
— Radu, nu mai pot! Nu vreau să trăiesc cu impresia că oricând poate intra cineva peste noi. Avem nevoie de spațiu!
— Dar la noi în familie așa se face… Mama venea și la sora mea când era mică nepoata.

Mi-am mușcat buzele. Poate că la ei așa se făcea, dar eu nu puteam trăi cu sentimentul că nu am niciun colț doar al meu. Crescusem într-o familie unde intimitatea era sfântă. Mama mea bătea la ușă chiar și când venea cu cheile ei.

— Victoria! Dacă nu deschizi, mă supăr!

Am simțit un val de furie și neputință. M-am uitat spre camera Ilincăi — încă dormea liniștită. Am decis: nu-i deschid. Nu azi. Nu mai vreau să fiu invadată.

Telefonul a început să vibreze pe masă. Era Radu.

— Ce faci? Mama zice că nu-i deschizi.
— Radu, nu pot azi. Ilinca doarme, eu sunt obosită, vreau liniște.
— Dar o faci să sufere… E bătrână…

Am închis ochii și am simțit lacrimile cum îmi ard pleoapele. De ce trebuie să aleg mereu între liniștea mea și confortul altora?

Dincolo de ușă, pașii doamnei Stanciu s-au îndepărtat. Am rămas nemișcată câteva minute bune, cu inima strânsă. Știam că va urma o discuție lungă și grea cu Radu diseară. Știam că mama soacră va povesti tuturor rudelelor cât de nerecunoscătoare sunt.

După ce Ilinca s-a trezit, am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din jur. M-am întrebat dacă și alte femei trec prin asta — dacă și ele simt că trebuie să-și apere cu dinții colțul lor de liniște.

Seara, când Radu a venit acasă, tensiunea plutea în aer ca un nor greu.

— Ai făcut-o pe mama să plângă, mi-a spus el încet.
— Radu, nu vreau să fiu rea… Dar nu mai pot trăi așa. Am nevoie de spațiu! Vreau să fim doar noi trei aici, fără vizite neanunțate.
— Dar dacă pățește ceva? Dacă are nevoie de noi?
— O ajutăm când are nevoie! Dar vreau să știu dinainte! Să mă pregătesc sufletește…

A tăcut mult timp. Apoi a oftat:

— O să-i spun să sune înainte…

Nu știu dacă va ține cont sau dacă va înțelege vreodată cât de mult contează pentru mine aceste limite. Poate pentru unii pare o nimica toată — doar o vizită neanunțată — dar pentru mine e tot universul meu interior dat peste cap.

M-am întrebat toată noaptea: oare e greșit să-ți dorești intimitate? Să vrei ca familia ta mică să fie protejată de invazii neașteptate? Sau poate eu sunt prea rigidă?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că fiecare dintre noi are nevoie de un loc doar al lui, unde să respire liber.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Unde trageți linia între familie și intimitate?