Umbra Favoritismului: Povestea Unei Familii Frânte de Alegerile Unei Mame

— Nu te mai obosi, Irina, oricum nu vei fi niciodată ca mama lui Radu!
Cuvintele soacrei mele, doamna Lidia, au căzut ca un ciocan peste sufletul meu. Era seara de Crăciun, iar eu încercam să aduc puțină liniște la masa unde toți păreau străini unii de alții. Soțul meu, Mihai, privea în gol, iar Radu, fratele lui mai mic, râdea cu poftă la glumele mamei lor. Eu eram invizibilă.

M-am ridicat de la masă cu mâinile tremurânde și am fugit pe balcon, unde frigul mi-a tăiat respirația. M-am întrebat pentru a mia oară ce caut eu în casa asta, de ce nu pot să fiu și eu fiica pe care Lidia și-ar fi dorit-o. Dar răspunsul era mereu același: pentru ea, doar Radu conta. El era băiatul de aur, cel care nu greșea niciodată, chiar dacă la 35 de ani încă locuia cu părinții și nu avea un serviciu stabil.

Mihai mă găsi plângând. — Irina, te rog… încearcă să o înțelegi. Știi că mama a trecut prin multe cu tata… și Radu a fost mereu preferatul ei. Eu nu pot schimba asta.

— Dar tu? Tu chiar nu vezi cum ne tratează? Cum tot ce fac e greșit și tot ce face el e perfect?

Mihai a oftat și m-a strâns în brațe. — Hai să mergem acasă. Nu mai are rost să stăm.

Dar acasă era tot la ei. După ce Mihai a rămas fără serviciu în pandemie, ne-am mutat la părinții lui. Eu lucram ca educatoare la grădinița din cartier, dar salariul meu abia ne ajungea pentru strictul necesar. Lidia ne-a primit cu răceală, dar lui Radu i-a dat camera cea mare și toate bunătățile din casă.

În fiecare dimineață, când coboram la bucătărie, găseam cafeaua făcută doar pentru Radu. Dacă încercam să ajut cu ceva, Lidia mă corecta: — Lasă, Irina, nu știi tu cum îi place lui Radu omleta! Sau: — Nu pune tu rufele la uscat, că le amesteci cu ale lui Radu și nu-i place.

Am început să mă simt ca o intrusă în propria viață. Mihai încerca să mă liniștească: — O să treacă. Când îmi găsesc un job, plecăm de aici.

Dar timpul trecea și nimic nu se schimba. Radu primea bani de buzunar, haine noi și toată atenția mamei. Eu eram doar fata care „nu știe să facă nimic bine”.

Apoi a venit vestea care ne-a dat lumea peste cap: Lidia s-a îmbolnăvit grav. Cancer la sân, stadiu avansat. Dintr-o dată, toată casa s-a transformat într-un spital improvizat. Eu am fost cea care a dus-o la tratamente, care i-a schimbat pansamentele și i-a făcut supa preferată. Radu dispărea zile întregi și revenea doar ca să ceară bani sau să se plângă că nu are cine să-i spele hainele.

Într-o noapte, când Lidia avea febră mare și delira, m-a prins de mână: — Irina… ai grijă de Radu… el e slab… Mihai se descurcă… dar Radu…

Am simțit cum mi se rupe inima. Toată suferința ei era pentru băiatul care nu făcuse nimic pentru ea. Eu eram doar o umbră.

După câteva luni de luptă, Lidia s-a stins. La înmormântare, rudele șușoteau: — Săraca Lidia, ce mamă bună a fost pentru Radu! Nimeni nu vorbea despre Mihai sau despre mine.

După moartea ei, casa s-a golit de sens. Mihai a găsit un job la o firmă de construcții și am început să strângem bani să ne mutăm. Dar Radu a refuzat să plece: — Mama mi-a promis că rămân aici! Voi dacă vreți să plecați, plecați!

Au urmat luni de certuri și reproșuri. Mihai era prins între mine și fratele lui. — Nu pot să-l dau afară! E fratele meu!

— Dar noi? Noi când trăim pentru noi?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu care își adusese prietenii acasă și făceau gălăgie până dimineața, am cedat. — Mihai, eu nu mai pot! Ori el, ori eu!

Mihai a tăcut mult timp. În cele din urmă mi-a spus: — Îmi pare rău… dar nu pot să-l las pe drumuri.

Mi-am făcut bagajele și am plecat la sora mea din Ploiești. Am plâns zile întregi. M-am simțit trădată de toți: de soacră, de soț, de viață.

Au trecut doi ani de atunci. Mihai mă sună uneori să mă întrebe dacă sunt bine. Nu s-a schimbat nimic acolo: Radu încă stă cu el și nu muncește. Eu mi-am găsit liniștea într-un apartament mic și modest pe care îl împart cu pisica mea, Luna.

Uneori mă întreb dacă am greșit plecând sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru familia mea. Dar apoi îmi amintesc privirea Lidiei din ultima noapte și știu că unele răni nu se vindecă niciodată.

Oare câte familii sunt distruse de favoritismul unui părinte? Oare cât putem sacrifica din noi înainte să ne pierdem cu totul?