Umbra fratelui meu: Povara invizibilă a fiicei care nu cere nimic

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot! — vocea mamei răsună spartă prin bucătărie, în timp ce eu încerc să-i țin mâinile tremurânde deasupra chiuvetei.

E trecut de miezul nopții. Pe masă, cana cu ceai s-a răcit de mult. Fratele meu, Vlad, nu răspunde la telefon. Mama plânge încet, cu obrajii roșii și ochii umflați. Mă uit la ea și simt cum mi se strânge stomacul. De ce sunt eu aici, iar el nu?

M-am născut cu trei ani înaintea lui Vlad. De când mă știu, am fost copilul care nu deranjează. Nu am făcut crize, nu am cerut jucării scumpe, nu am adus note proaste acasă. Mama era mândră de mine, dar niciodată nu mi-a spus-o cu adevărat. Era o mândrie tăcută, rece, ca o mână pe umăr care nu te încălzește niciodată.

Vlad era altfel. Plângea ușor, se speria de zgomote, se îmbolnăvea des. Mama îi spunea „suflet sensibil”. Îi făcea ceaiuri speciale, îi citea povești până adormea, îl apăra de orice supărare. Când lua o notă proastă, îi spunea că nu-i nimic, „nu toți suntem buni la matematică”. Când eu luam 10, ridica din umeri: „Normal că poți”.

Tata a plecat când aveam 12 ani. Nu a lăsat nimic în urmă decât o scrisoare scurtă și niște datorii la bancă. Mama s-a închis în muncă și grijă pentru Vlad. Eu am început să gătesc, să spăl hainele, să fac cumpărături. La școală eram „fata care se descurcă singură”. Acasă eram „fata care nu cere nimic”.

Anii au trecut. Vlad a intrat la facultate la București. Mama a făcut sacrificii enorme pentru el: a vândut verigheta, a luat un credit pentru chiria lui. Eu am rămas acasă, la Ploiești, am făcut facultatea aici ca să pot avea grijă de ea. Am lucrat part-time ca să plătesc facturile.

— Irina, du-te tu la farmacie, te rog! — mă ruga mama când avea migrene.
— Irina, vezi că Vlad are nevoie de bani pentru manuale.
— Irina, fă tu mâncare azi, că eu trebuie să-i trimit pachet lui Vlad.

Nu am spus niciodată „nu”. Nici măcar atunci când simțeam că mă sufoc.

Acum Vlad are 28 de ani și lucrează la o firmă de IT din București. Are o iubită frumoasă și un apartament micuț în Berceni. Vine acasă doar de Crăciun sau Paște. Când mama s-a îmbolnăvit anul trecut — diabet și probleme cu inima — am sunat la el:

— Vlad, mama are nevoie de ajutor… Poate vii și tu weekendul ăsta?
— Irina, am deadline-uri… Nu pot să plec acum. Oricum tu ești acolo.

M-am uitat la telefon ca și cum ar fi putut să-mi răspundă altfel dacă îl țin mai mult la ureche.

De atunci totul a căzut pe mine: programări la doctor, cumpărături, injecții cu insulină, nopți nedormite lângă patul ei când face crize de glicemie. Mama mă privește cu ochii ei obosiți și uneori îmi spune:

— Ești tare, Irina… Nici nu știu ce m-aș face fără tine.

Dar știu că în sufletul ei încă îl așteaptă pe Vlad să vină acasă și să o ia în brațe ca pe vremuri.

Într-o seară, după ce i-am făcut injecția și am strâns bucătăria, am găsit-o pe mama uitându-se la o poză veche cu Vlad copil.

— Îți amintești când l-am dus prima dată la mare? Ce fericit era…
— Da, mamă… Dar și eu eram acolo.

A tăcut. S-a uitat la mine ca și cum abia atunci își amintea că existam și eu în poza aceea.

Într-o zi am cedat. Am sunat din nou la Vlad:

— Vlad, te rog… Nu mai pot singură! Mama are nevoie de noi amândoi!
— Irina… Nu știu ce vrei de la mine! Eu trimit bani când pot! Tu oricum ai fost mereu cea care se descurcă…

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Am închis telefonul fără să mai spun nimic.

Seara aceea am plâns pentru prima dată după mulți ani. M-am simțit invizibilă în propria familie. M-am întrebat dacă vreodată cineva va vedea cât doare să fii mereu cea puternică.

Mama s-a ridicat din pat și a venit lângă mine:

— Irina… Îmi pare rău că totul a căzut pe tine… Dar tu ești singura pe care mă pot baza.

Am vrut să-i spun că nu mai pot. Că vreau și eu să fiu slabă măcar o dată. Că vreau să mă întrebe cineva dacă sunt bine. Dar n-am spus nimic. Am șters lacrimile și am mers mai departe.

Acum stau în bucătărie cu mama adormită pe canapea și mă uit la telefonul care nu sună niciodată din partea lui Vlad. Mă întreb: oare cât timp poți duce povara asta fără să te frângi? Oare câți dintre noi trăim vieți invizibile doar pentru că ceilalți știu că „ne descurcăm”? Poate ar trebui să spunem mai des că ne doare…