Umbra mamei: Povestea unei surori mai mari
— Ioana, nu mai pot! Nu mai pot să stau cu ea în casă! — vocea Alinei tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Era trecut de miezul nopții, dar știam că nu pot să nu răspund când sună sora mea.
— Ce s-a întâmplat acum? — am întrebat încercând să-mi ascund oboseala.
— Mama… iar a început cu reproșurile. Că nu fac nimic bine, că sunt nerecunoscătoare, că dacă nu era ea, nici nu existam! Ioana, tu știi cum e… Tu ai trăit asta înaintea mea.
Am închis ochii și am tras aer adânc în piept. Da, știam. Prea bine. De la șase ani am fost „mâna dreaptă” a mamei. Tata era mereu la muncă sau la cârciumă, iar eu trebuia să fiu acolo: să încălzesc laptele pentru Alina, să o adorm, să o țin de mână când plângea. Nu aveam voie să greșesc. Dacă vărsam laptele, mama țipa la mine că sunt neîndemânatică. Dacă nu reușeam să o liniștesc pe Alina, eram vinovată că „nu știu să fiu soră”.
Anii au trecut și lista de sarcini a crescut. Pe lângă grijile pentru Alina, trebuia să fiu premiantă la școală. Mama se lăuda cu mine la toate vecinele: „Ioana e deșteaptă, Ioana e responsabilă!” Dar acasă… acasă eram doar „cea care trebuie”. Niciodată „cea care vrea”.
— Ioana, îmi pare rău că te sun la ora asta… — vocea Alinei era stinsă. — Dar nu mai pot. Am încercat să-i explic că am nevoie de spațiu, că vreau să plec la facultate la Cluj… Și a început să plângă și să spună că o abandonez.
Mi-am amintit de ziua când am vrut să plec la București, la Litere. Aveam optsprezece ani și visam să devin scriitoare. Mama a făcut o criză de nervi: „Cum să pleci? Cine are grijă de Alina? Cine mă ajută pe mine?” Tata nici nu s-a băgat. Am rămas acasă încă doi ani, până când am simțit că mă sufoc.
— Alina, știu exact prin ce treci. Și eu am vrut să plec… Știi ce mi-a zis atunci? Că sunt egoistă și că dacă plec, o să se îmbolnăvească de inimă.
— Da… exact asta mi-a zis și mie azi.
Am simțit un val de furie și neputință. De ce trebuia mereu să fim noi responsabile pentru fericirea ei? De ce nu avea voie nimeni din familia noastră să fie doar copil?
— Ioana… tu ai reușit până la urmă să te desprinzi? — m-a întrebat Alina cu o voce aproape copilărească.
Am tăcut câteva secunde. Da, am plecat la București până la urmă. Dar vinovăția m-a urmărit ani întregi. La fiecare telefon de la mama mă simțeam ca un trădător. La fiecare Crăciun petrecut fără ele mă simțeam ca un om rău.
— Nu știu dacă m-am desprins cu adevărat… — i-am răspuns încet. — Dar am învățat să trăiesc cu dorul și cu vinovăția. Și am învățat că nu e vina noastră că mama e așa.
— Crezi că o să se schimbe vreodată?
Am zâmbit amar.
— Nu cred, Alina. Dar noi putem încerca să ne schimbăm viața.
A doua zi dimineață, mama m-a sunat furioasă:
— Ce i-ai spus Alinei? De ce plânge toată noaptea? Vrei să-mi iei copiii unul câte unul?
Mi-am mușcat buza ca să nu-i răspund urât. Am învățat de mică să nu-i răspund niciodată pe ton ridicat. Dar în sufletul meu se dădea o luptă: între dorința de a-i explica mamei cât rău ne face și teama de a nu o răni și mai tare.
— Mamă, Alina are dreptul să-și trăiască viața. Și eu la fel.
— Voi sunteți niște nerecunoscătoare! Eu v-am crescut singură! Eu am muncit pentru voi! Așa mă răsplătiți?
Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. M-am uitat pe geam la blocurile gri din cartierul Militari și mi-am dat seama că toată viața mea am trăit cu frica de a nu dezamăgi pe cineva: pe mama, pe tata, pe Alina… Pe mine însămi niciodată.
Seara târziu, Alina mi-a scris un mesaj: „Mulțumesc că m-ai ascultat. Poate într-o zi o să avem curajul să fim fericite.”
Am plâns mult în noaptea aceea. Pentru copilul din mine care n-a avut voie să greșească niciodată. Pentru adolescenta care și-a îngropat visele ca să fie „fata bună”. Pentru femeia care încă se teme să spună „nu”.
Dar poate că povestea noastră nu e doar despre sacrificiu și vinovăție. Poate e despre curajul de a rupe lanțurile invizibile ale familiei și despre speranța că putem construi altceva pentru noi.
Oare câți dintre noi trăim cu povara asta? Oare câți avem curajul să ne alegem propria fericire?