Umbra mamei soacre: O luptă românească pentru supraviețuire
— Nu mai putem, mamă! Nu mai avem de unde!
Vocea lui Sorin a spart liniștea din sufrageria noastră mică, tapetată cu amintiri și facturi neplătite. Stăteam cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi ascund tremurul. Mama lui, doamna Viorica, se uita la noi cu ochii ei reci, de parcă ar fi putut să ne citească sufletul și să-l găsească vinovat.
— Cum adică nu mai puteți? De atâția ani vă ajut, v-am crescut copiii, v-am dat tot ce am avut! Acum, când am nevoie de voi, mă lăsați baltă?
Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Nu era doar rușinea sărăciei, ci și povara așteptărilor ei. De când m-am măritat cu Sorin, am trăit mereu cu senzația că nu sunt destul de bună pentru familia lui. Că orice aș face, nu voi reuși niciodată să-i câștig respectul. Dar acum, când banii nu mai ajungeau nici pentru noi, cu atât mai puțin pentru ea, totul părea să se prăbușească.
— Mamă, nu e vorba că nu vrem, dar nu mai avem de unde. Am rămas în urmă cu rata la bancă, copiii au nevoie de haine, de mâncare… — vocea lui Sorin era stinsă, aproape rugătoare.
— Nu mă interesează! — a izbucnit ea. — Dacă nu mă ajutați voi, cine să mă ajute? Să mă duc la mila statului? Să mă umilesc la primărie?
Mi-am mușcat buza, încercând să nu plâng. Știam că nu e vina ei că pensia abia îi ajunge pentru medicamente, dar nici noi nu mai eram aceiași ca acum câțiva ani. Sorin fusese dat afară de la fabrică, iar eu făceam curățenie prin casele oamenilor, pe unde apucam. Copiii, Andreea și Vlad, creșteau și nevoile lor creșteau odată cu ei. În fiecare seară, făceam calcule, tăiam de pe listă, renunțam la mici bucurii, doar ca să supraviețuim încă o zi.
— Nu vreau să vă cert, dar nu mai pot, mamă. Nu mai pot să mă uit la copiii mei cum se uită la mine cu ochii goi, întrebându-mă de ce nu avem ce pune pe masă. — Sorin a oftat adânc, iar eu am simțit cum se rupe ceva între noi toți.
— Dacă ai fi fost mai bărbat, nu ajungeai aici! — a scuipat cuvintele, privindu-l cu dispreț. — Și tu, Ana, ce faci toată ziua? De ce nu găsești un serviciu mai bun?
Am simțit cum mă înroșesc. Nu era prima dată când mă făcea să mă simt mică, inutilă. Dar acum, când eram la pământ, cu atât mai mult mă durea. Am vrut să-i spun că nu e așa ușor, că nu ne-a ales nimeni să trăim așa, dar cuvintele mi-au rămas în gât.
— Mamă, nu e vina Anei. Ea muncește cât poate. — Sorin a încercat să mă apere, dar știam că nu va conta.
— Lasă, Sorine, nu te mai obosi. — am spus încet, ridicându-mă. — Dacă vrea să creadă că sunt leneșă, să creadă. Eu știu ce fac pentru familia asta.
Am ieșit pe balcon, cu ochii în lacrimi. De acolo, vedeam blocurile cenușii, cu rufe atârnate la uscat și copii care se jucau printre mașini. M-am gândit la mama mea, la cât de greu i-a fost și ei să mă crească singură, la cât a tras să nu ne lipsească nimic. Poate că și eu, la bătrânețe, voi ajunge să depind de copiii mei. Poate că și eu voi fi o povară.
În seara aceea, Sorin a venit lângă mine, cu ochii roșii de oboseală.
— Îmi pare rău, Ana. Nu știu ce să mai fac. Parcă orice aș face, tot rău iese.
L-am luat de mână.
— Nu e vina ta. Nici a mea. Așa e viața acum. Trebuie să fim tari pentru copii.
— Dar mama… dacă nu o ajutăm, ce se va întâmpla cu ea?
— Nu știu, Sorin. Poate că trebuie să învețe și ea să se descurce altfel. Nu putem să ne sacrificăm copiii pentru ea.
A doua zi, doamna Viorica a plecat fără să ne salute. Am aflat mai târziu că s-a dus la primărie, să ceară ajutor social. Vecinele au început să vorbească, să ne arate cu degetul. „Uite-i pe ăia, și-au lăsat mama săracă pe drumuri!”. M-am simțit ca și cum aș fi purtat o vină pe care nu o meritam.
În zilele care au urmat, tensiunea din casă a crescut. Copiii au început să întrebe de bunica, iar eu nu știam ce să le spun. Sorin s-a închis în el, iar eu am început să mă simt tot mai singură. Mă întrebam dacă am făcut bine, dacă nu cumva am greșit față de toți.
Într-o seară, Andreea a venit la mine și m-a întrebat:
— Mami, de ce nu mai vine bunica la noi?
Am înghițit în sec.
— Bunica are nevoie de timp să se liniștească, iubita mea. O să o vedem curând.
Dar nu știam dacă era adevărat. Nu știam dacă rănile dintre noi se vor vindeca vreodată.
Au trecut luni de zile. Am reușit, cu greu, să ieșim la liman. Sorin a găsit un job la o firmă de pază, eu am mai primit câteva case de curățat. Copiii au crescut, iar eu am învățat să trăiesc cu privirile acuzatoare ale vecinilor și cu tăcerea soacrei mele. Uneori, o vedeam pe stradă, cu plasele grele în mâini, și mă durea sufletul. Dar nu mai aveam puterea să mă duc la ea.
Într-o duminică, la biserică, preotul a vorbit despre iertare și despre cât de greu e să-ți ierți familia. Am plâns în tăcere, gândindu-mă la tot ce am pierdut. La demnitatea mea, la liniștea familiei, la speranța că voi fi vreodată acceptată cu adevărat.
Acum, când mă uit înapoi, mă întreb: oare am făcut bine? Oare sacrificiile mele vor conta vreodată în ochii ei? Sau voi rămâne mereu străina din familia soțului meu, oricât aș încerca să fiu de bună?
Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb și pe voi: ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de părinți și unde începe responsabilitatea față de copiii tăi?