Umbra proprietății: Povestea Corinei între datorie și libertate

— Iar ai lăsat lumina aprinsă în hol, Cora! Neveah a intrat pe ușă fără să bată, cu vocea ei ascuțită care mi-a străpuns liniștea de sâmbătă dimineață. M-am oprit din spălatul vaselor și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când apărea neinvitată, cu ochii ei critici și tonul de stăpână.

— Bună dimineața, Neveah, am răspuns încercând să-mi păstrez calmul. Lumina a rămas aprinsă pentru că am uitat, se mai întâmplă.

— Da, dar nu e casa ta, să știi! E proprietatea mea și nu-mi place să văd risipă. Și, apropo, ai uitat să uzi florile de pe balcon. Arată jalnic.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. De când ne-am mutat aici, după ce am rămas fără serviciu și nu ne-am mai permis chiria la apartamentul nostru micuț din cartierul Titan, Neveah a devenit o prezență constantă. Inițial, părea un ajutor nesperat: „Stați la mine până vă puneți pe picioare”, spusese ea cu zâmbet larg. Dar fiecare zi aducea o nouă regulă, o nouă observație, o nouă intruziune.

Soțul meu, Vlad, încerca să mă liniștească:

— Las-o, Cora, așa e ea. Nu vrea să facă rău.

Dar eu simțeam că mă sufoc. Nu era doar despre lumină sau flori. Era despre felul în care îmi aranja hainele în dulap fără să mă întrebe, despre cum verifica frigiderul și comenta ce cumpărăm sau despre privirile lungi pe care le arunca peste notițele mele de la serviciu când lucram de acasă.

Într-o seară, după ce Neveah a plecat bombănind că nu știm să avem grijă de lucruri „ca lumea”, am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Nu mai suport să nu am niciun colț doar al meu! Simt că trăiesc într-un acvariu.

El a oftat adânc:

— Știu… Dar ce să facem? Nu avem bani de altceva acum. Și dacă îi spunem ceva, se supără și ne dă afară.

Am tăcut. Avea dreptate. Eram captivi între recunoștință și umilință.

Adevărata explozie a venit la masa de Paște, când toată familia era adunată în jurul mesei încărcate cu sarmale și cozonaci. Neveah povestea tuturor cât de greu e să fii proprietar și cât de neglijenți sunt chiriașii. Mama lui Vlad, doamna Maria, a tăcut mult timp, apoi a spus:

— Știți ceva? Eu stau cu fiica mea acum, iar apartamentul meu din Drumul Taberei e gol. De ce nu vă mutați acolo? Măcar nu vă mai bate nimeni la cap și nici nu plătiți chirie.

Toți au amuțit. Vlad s-a uitat la mine cu speranță în ochi. Neveah a strâns buzele nemulțumită.

— Nu știu dacă e o idee bună… a început ea.

Dar doamna Maria a continuat:

— Ba e foarte bună! Copiii au nevoie de liniște. Și eu mă simt mai bine știind că cineva are grijă de casă.

După masă, Vlad m-a tras deoparte:

— Ce zici? E șansa noastră să scăpăm!

Am simțit un val de ușurare și teamă în același timp. Dacă acceptam, pierdeam orice sprijin din partea Neveei — și poate chiar relația cu ea. Dar dacă rămâneam, îmi pierdeam pe mine.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, atingând pereții reci și gândindu-mă la toate momentele în care am simțit că nu aparțin nicăieri. Am revăzut fiecare ceartă cu Vlad din cauza presiunii constante, fiecare lacrimă ascunsă când mă simțeam judecată pentru orice decizie măruntă.

A doua zi dimineață am luat decizia:

— Vlad, acceptăm oferta mamei tale. Nu mai pot trăi așa.

Ne-am mutat în două săptămâni. Apartamentul doamnei Maria era vechi, cu mobila din anii ’80 și tapet scorojit, dar era al nostru — măcar temporar. Am început să respir din nou. Seara beam ceai pe balcon fără să mă tem că cineva va apărea pe neașteptate să-mi spună că nu am spălat geamurile.

Dar liniștea nu a durat mult. Neveah nu ne-a mai vorbit luni întregi. Vlad era trist; eu mă simțeam vinovată și eliberată în același timp. Familia s-a împărțit: unii spuneau că am făcut bine să plecăm, alții că am fost nerecunoscători.

Într-o zi ploioasă de toamnă, m-am întâlnit cu Neveah la piață. S-a uitat la mine rece:

— Sper că ești mulțumită acum.

Am vrut să-i spun că nu e vorba despre mulțumire sau nemulțumire, ci despre dreptul fiecăruia la intimitate și respect. Dar n-am putut rosti nimic.

Acum stau pe balconul nostru mic și privesc oamenii grăbiți pe trotuar. Mă întreb: oare cât valorează liniștea sufletului nostru? Merită să sacrificăm relațiile pentru ea? Sau există o cale de mijloc între datorie și libertate?