Umbra trădării: Povestea unei familii destrămate de boală și lăcomie

— Nu mă mai suna, Sorina! Nu mai am ce discuta cu tine. Fiecare cu viața lui!
Vocea lui Mihai răsuna în telefon, rece și tăioasă, ca un cuțit care taie ultima legătură dintre noi. Am rămas cu receptorul în mână, privind în gol spre fereastra mică a bucătăriei din apartamentul copilăriei mele. Mama respira greu în camera alăturată, iar eu simțeam cum greutatea lumii se prăbușește peste umerii mei.

Nu mi-am imaginat niciodată că o să ajung aici. Să mă întorc acasă la 38 de ani, după ce mi-am construit o viață la Cluj, doar ca să am grijă de mama care abia mai vorbește după accidentul vascular cerebral. Să-l văd pe Mihai, fratele meu mai mic, cum se spală pe mâini de tot ce înseamnă familie și responsabilitate. Să mă uit la el cum își face planuri să vândă apartamentul mamei, să ia banii și să dispară, ca și cum n-ar fi existat niciodată.

— Sorina, nu vezi că nu are rost? Mama nu-și mai revine. Ce rost are să stai aici? Vinzi apartamentul, îți iei partea și gata! Eu nu pot să-mi stric viața pentru ea!
Asta mi-a spus Mihai în ziua în care am venit acasă de la spital cu mama pe targă. Încercam să-i explic că nu e vorba doar de bani sau de un apartament vechi din cartierul Gheorgheni. Era vorba de mama noastră. De femeia care a muncit toată viața ca să ne crească singură după ce tata a murit într-un accident stupid la combinat.

Îmi amintesc perfect cum Mihai era mereu preferatul ei. El primea mereu cea mai mare felie de prăjitură, el era apărat când venea cu note proaste sau când făcea prostii prin cartier. Eu eram sora mai mare, cea responsabilă, cea care trebuia să fie exemplu. Dar nu m-a deranjat niciodată. Îl iubeam pe Mihai ca pe ochii din cap. Până într-o zi.

După accidentul mamei, totul s-a schimbat. Mihai a venit la spital o singură dată, s-a uitat la ea cu milă și apoi a început să vorbească despre acte, succesiune și apartament. Parcă nu era fratele meu. Parcă era un străin care voia doar să scape cât mai repede.

— Sorina, tu nu vezi că nu ai cum s-o îngrijești singură? Eu nu pot, am serviciu, am rate la bancă!
— Mihai, e mama noastră! Nu putem s-o lăsăm așa!
— Fiecare pentru el! Eu nu mă bag!

Așa a început războiul tăcut dintre noi. Eu am rămas aici, în apartamentul mic și întunecat, cu mama care gemea noaptea și plângea în somn. Am învățat să-i schimb pampersul, să-i dau medicamentele la timp, să-i fac gimnastică medicală după tutoriale de pe YouTube. Am renunțat la jobul meu de profesoară de franceză și la viața mea din Cluj. Prietenii mei au început să mă uite încet-încet. Doar Irina mă mai suna din când în când.

— Sorina, nu te-ai gândit niciodată să o duci pe mama la un azil?
— Nu pot, Irina… Nu pot s-o las acolo. Știi cum sunt azilele la noi… Și oricum, Mihai ar vinde apartamentul imediat dacă n-aș mai fi aici.

Mihai a început să trimită mesaje tot mai reci. M-a amenințat că va merge la notar să ceară vânzarea forțată a apartamentului. Apoi a apărut cu o fată blondă și cu un agent imobiliar, fără să mă anunțe.

— Sorina, trebuie să semnezi! Nu poți ține apartamentul blocat!
— Mihai, mama trăiește! Nu poți s-o arunci în stradă!
— Nu exagerez deloc! Tu exagerezi!

Mama ne privea cu ochii mari și umezi din patul ei. Încerca să spună ceva, dar nu reușea decât să murmure „nu… nu…”. M-am simțit ca un animal hărțuit. Am început să plâng și am ieșit pe balconul îngust unde obișnuiam să stau cu tata când eram mică.

Într-o seară, după ce Mihai a plecat trântind ușa, am găsit-o pe mama plângând în pernă. Am luat-o de mână și i-am promis că nu o voi lăsa niciodată singură.

— Mamă… te iubesc… O să fie bine… O să vezi…

Dar nu era bine. Eram epuizată fizic și psihic. Banii se terminau rapid — pensia mamei abia ajungea pentru medicamente și facturi. Am început să vând bijuterii vechi și haine pe OLX ca să fac rost de bani pentru tratamentele ei.

Într-o zi, Mihai mi-a trimis un mesaj scurt: „Am găsit cumpărător. Dacă nu semnezi până vineri, te dau în judecată.”

Am simțit că mă sufoc. L-am sunat pe unchiul Vasile din partea tatei — singurul om care ne-a mai ajutat vreodată.

— Sorina, dragă… Mihai n-a fost niciodată rău la suflet, dar banii schimbă omul… Tu fă ce simți că e corect pentru mama ta…

Am decis atunci că nu voi ceda. Am mers la notar și am blocat orice tranzacție cât timp mama trăiește și are nevoie de casă. Mihai m-a sunat urlând:

— Ești nebună! O să rămâi singură toată viața!
— Mai bine singură decât fără suflet!

De atunci n-am mai vorbit cu el. Mama s-a stins după încă opt luni grele — opt luni în care am fost doar noi două împotriva lumii. La înmormântare, Mihai a venit îmbrăcat elegant și a plâns teatral lângă sicriu. Lumea îl compătimea: „Săracul băiat…”. Eu eram doar „fata care a rămas acasă”.

Acum stau în apartamentul gol și mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă familia chiar mai contează când banii devin totul. Dacă sângele chiar e apă sau doar o poveste frumoasă pentru copii naivi.

Oare câți dintre voi ați trecut prin asta? Ce ați fi făcut în locul meu?