Umbra uitării: Povestea lui Viorel și a sacrificiului nerăsplătit

— Nu mai pot, Ioana… nu mai pot să lupt singur, mi-a spus Viorel într-o seară ploioasă de noiembrie, cu vocea stinsă și ochii pierduți în gol. Stătea pe marginea patului, cu mâinile tremurânde, încercând să-și ascundă lacrimile. Îl priveam neputincioasă, simțind cum inima mi se rupe în bucăți. Fratele meu, omul care își dedicase întreaga viață copiilor săi, era acum o umbră a bărbatului puternic pe care îl știam.

Viorel a crescut într-o familie simplă dintr-un sat de lângă Bacău. A fost mereu cel care a pus pe alții înaintea lui. După ce părinții noștri au murit devreme, el a renunțat la facultate ca să mă crească pe mine și să țină casa. Mai târziu, când s-a căsătorit cu Mariana, părea că viața îi surâde în sfârșit. Au avut doi copii: Alina și Radu. Pentru ei, Viorel a muncit ca un rob – ziua la fabrica de mobilă, noaptea făcea taximetrie prin oraș. Nu s-a plâns niciodată. Tot ce-și dorea era ca ai lui copii să aibă o viață mai bună.

— Tata, vreau telefon nou! îi striga Alina la 15 ani, trântind ușa camerei după ce Viorel i-a spus că nu-și permit încă unul.

— Lasă, tati, fac eu cumva, îi răspundea el blând, deși știam că abia avea bani de pâine.

Anii au trecut și copiii au crescut. Alina a intrat la facultate în București, Radu a plecat la Cluj. Viorel era mândru de ei, dar și tot mai singur. Mariana s-a stins după o boală grea, iar eu eram deja măritată în alt oraș. Îl sunam des, dar simțeam că ceva se rupe în el.

— Copiii nu mai vin acasă, Ioana… Nici măcar de Paște sau de Crăciun. Le scriu mesaje și primesc răspunsuri scurte: „Sunt ocupat”, „Am treabă”. Parcă nu mai exist pentru ei.

Încercam să-l încurajez:

— Lasă, Viorel, sunt tineri… Așa e generația asta. Se vor întoarce la tine când vor avea nevoie de sfaturi sau când vor simți lipsa casei.

Dar nu s-au întors. Nici când Viorel a început să se simtă rău. La început a ascuns de toți – nu voia să ne îngrijoreze. Când l-am găsit într-o zi leșinat în bucătărie, am știut că e grav. L-am dus la spital, iar diagnosticul a venit ca un trăsnet: cancer pancreatic.

— Trebuie să le spui copiilor! i-am zis.

— Nu vreau să-i sperii… Au examene, au viețile lor…

Până la urmă le-am sunat eu. Alina a răspuns rece:

— Nu pot veni acum, am sesiune. Poate peste o lună…

Radu nici măcar nu a răspuns la telefon. I-am scris pe WhatsApp și mi-a trimis un emoticon cu „trist”. Atât.

În lunile următoare, Viorel s-a stins încetul cu încetul. Eu am stat lângă el cât am putut, dar nu eram mama lor. Într-o zi, când durerile erau prea mari și ochii îi erau plini de lacrimi neplânse, mi-a spus:

— Ce am făcut greșit, Ioana? Unde am greșit cu copiii mei? Am muncit pentru ei, m-am sacrificat… De ce nu mă mai iubesc?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că nu era vina lui. Poate că lumea s-a schimbat prea mult și valorile s-au pierdut pe drum. Poate că generația asta nu mai știe ce înseamnă sacrificiul sau recunoștința.

În ziua în care Viorel a murit, Alina a venit la înmormântare cu ochii uscați și privirea pierdută în telefonul mobil. Radu a ajuns după slujbă și a întrebat doar dacă există vreo moștenire.

După ce toți au plecat și liniștea s-a așternut peste casa copilăriei noastre, am rămas singură pe prispa veche și m-am întrebat: oare chiar atât de mult s-a schimbat lumea? Oare sacrificiul unui părinte nu mai valorează nimic? Sau poate noi, ca societate, am uitat să ne învățăm copiii ce înseamnă dragostea adevărată?

Mă uit la poza lui Viorel și mă întreb: dacă ar fi avut șansa să o ia de la capăt, ar fi făcut altfel? Sau ar fi iubit la fel de mult, chiar dacă știa că va fi uitat?

Poate că răspunsul nu-l voi afla niciodată. Dar vă întreb pe voi: cât valorează sacrificiul unui părinte în zilele noastre? Și cine poartă vina pentru uitarea asta dureroasă?