Umbra unei iubiri necondiționate: Povestea unei bunici uitate

— Mamă, te rog, nu mă lăsa iar în pană! Nu am cu cine să-l las pe Vlad și am ședință la serviciu, a țipat Irina la telefon, vocea ei tremurând de nerăbdare. Era a treia oară săptămâna asta când mă suna la ora șase dimineața. M-am uitat la ceas: 06:15. Încă o zi în care visul meu de a savura ceaiul pe balcon, în liniște, se spulbera înainte să înceapă.

Mă numesc Maria și am 65 de ani. Am crescut doi copii singură, după ce soțul meu, Doru, a murit într-un accident de muncă. Am muncit o viață întreagă ca educatoare, am tras de mine să nu le lipsească nimic Irinei și lui Radu. Când am ieșit la pensie, am simțit pentru prima dată că pot respira. Mi-am cumpărat un set de pensule și acuarele, mi-am făcut abonament la bibliotecă și mi-am promis că voi merge măcar o dată pe lună la teatru. Dar viața avea alte planuri pentru mine.

Totul a început când Irina s-a întors la muncă după concediul de maternitate. „Mamă, doar câteva luni, până găsim o bonă”, mi-a spus cu ochii umezi. Cum să refuz? Vlad avea doar opt luni și era atât de fragil! Apoi Radu și-a pierdut serviciul și a venit cu fetița lui, Mara, să stea la mine „doar până se redresează”. Într-o clipă, apartamentul meu mic s-a umplut de scutece, jucării și plânsete.

La început, mă bucuram. Îmi era dor de râsete de copii prin casă. Dar lunile au trecut, Irina și Radu au început să se bazeze tot mai mult pe mine. „Mamă, tu oricum ești acasă”, „Mamă, doar tu știi cum să-i liniștești”, „Mamă, nu avem bani de bonă”.

Într-o dimineață, în timp ce Mara îmi vărsa laptele pe covor și Vlad țipa din pătuț, am simțit cum mă sufoc. M-am uitat în oglindă: riduri adânci, cearcăne negre, părul prins la repezeală. Unde era femeia care visa la excursii la munte? Unde era liniștea mea?

Seara aceea a fost picătura care a umplut paharul. Irina a venit târziu să-l ia pe Vlad. Era obosită, dar nici măcar nu m-a întrebat cum mă simt.
— Mamă, mâine poți să vii mai devreme? Am o prezentare importantă.
— Irina, nu mai pot… Sunt obosită… Poate găsești altă soluție.
A ridicat din umeri.
— Mamă, nu e ca și cum ai avea altceva de făcut!

Am simțit cum mi se strânge inima. Chiar atât de puțin valorează viața mea? Am plâns în tăcere după ce au plecat toți. M-am simțit invizibilă în propria casă.

A doua zi dimineață, Radu a venit cu Mara fără să mă anunțe.
— Mamă, am un interviu important! Nu pot rata ocazia asta!
— Radu, nu mai pot… Am nevoie de o pauză.
— Mamă, te rog! Faci asta pentru Mara!

M-am uitat la nepoata mea: ochi mari, speriați. Cum să spun nu? Dar în sufletul meu creștea o revoltă mută.

Au trecut luni. Prietenele mele mă sunau să mă invite la plimbare sau la teatru. Refuzam mereu. „Nu pot, am copiii.” Într-o zi, am găsit acuarelele prăfuite într-un sertar. Le-am privit cu dorință și cu regret.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am avut o discuție cu mine însămi:
„Maria, când ai trăit ultima dată pentru tine? Când ai râs ultima dată fără griji?”

Am decis să vorbesc cu Irina și Radu. Le-am chemat la mine într-o duminică.
— Dragii mei, vă iubesc enorm și îmi iubesc nepoții. Dar nu mai pot continua așa. Am nevoie de timp pentru mine. Vreau să pictez, să citesc, să ies din casă fără grija copiilor.
Irina s-a uitat la mine ca și cum nu m-ar fi recunoscut.
— Mamă… dar noi avem nevoie de tine!
— Știu. Dar și eu am nevoie de mine.
Radu a oftat.
— Mamă… nu ne-am gândit că te simți așa…

A fost greu. Au urmat zile tensionate. S-au supărat pe mine. M-au acuzat că sunt egoistă. Dar încet-încet au început să caute soluții: bona part-time, grădiniță privată pentru Mara.

Primele dimineți fără copii au fost ciudate. M-am trezit devreme din obișnuință și am stat pe balcon cu ceaiul în mână. Am ascultat liniștea. Am deschis acuarelele și am pictat un răsărit timid peste blocurile gri.

Acum îi văd pe nepoți mai rar, dar timpul petrecut împreună e mai prețios. Irina și Radu încă se supără uneori că nu sunt mereu disponibilă. Dar am învățat să spun „nu” fără vinovăție.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine ajung să-și piardă identitatea sub povara iubirii pentru familie? Oare e egoism sau supraviețuire să-ți ceri dreptul la propria viață? Voi ce ați face în locul meu?