Umbra unei iubiri neîmpărtășite: Povestea mea ca noră în familia Ionescu

— Nu cred că ești potrivită pentru fiul meu, Ana. Vocea doamnei Ionescu răsuna în bucătăria mică, cu miros de ciorbă și cafea tare. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea ei, rece ca o iarnă bănățeană, mă străpungea. Aveam douăzeci și trei de ani și tocmai mă logodisem cu Radu, băiatul ei unic, băiatul pentru care ar fi mutat munții din loc.

— O să încerc să nu vă dezamăgesc, am șoptit, simțind cum mi se strânge inima. Dar știam deja că nu era loc pentru mine în lumea ei. Pentru doamna Ionescu, eu eram fata de la țară, venită cu trenul dintr-un sat uitat de lume, cu părinți simpli și vise prea mari pentru cineva ca mine.

Anii au trecut, dar distanța dintre noi a rămas aceeași. La fiecare masă de Crăciun, la fiecare aniversare, eram acolo — prezentă, dar invizibilă. Radu încerca să facă pace între noi, dar era prins între două lumi: iubirea pentru mine și loialitatea față de mama lui.

— Ana, mama nu e rea, doar… așa e ea. Nu știe să arate altfel dragostea, îmi spunea el într-o seară, când m-am întors plângând din bucătărie după ce soacra mea îmi spusese că sarmalele mele nu au gustul „adevărat”.

— Poate că nu știe, dar doare, Radu. Mă simt ca o musafiră în propria mea casă.

Au urmat ani de compromisuri. Am învățat să gătesc după rețetele ei, să pun masa cum îi plăcea ei, să nu ridic vocea niciodată. Când s-a născut fiica noastră, Ilinca, am sperat că lucrurile se vor schimba. Dar chiar și atunci, doamna Ionescu a găsit motive să mă critice:

— Copilul e prea slab. Nu-i dai destul lapte? Pe vremea mea, copiii erau dolofani!

M-am simțit mereu insuficientă. Oricât m-aș fi străduit, nu eram niciodată destul de bună pentru ea. Radu mă susținea cât putea, dar între serviciu și grija pentru părinții lui bolnavi, era tot mai absent.

Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele se adunau grămadă pe trotuar, am primit vestea: doamna Ionescu a murit subit, în somn. Casa s-a umplut de rude și vecini care vorbeau în șoaptă despre cât de bună fusese „mama lui Radu”. Eu am stat într-un colț al sufrageriei, ținând-o pe Ilinca de mână și simțind un gol imens în suflet.

După înmormântare, am început să fac ordine printre lucrurile ei. Într-un sertar vechi am găsit un jurnal. Am ezitat să-l citesc, dar curiozitatea a fost mai puternică decât teama.

„Nu pot să o iubesc pe Ana. Nu e vina ei. Poate că sunt eu prea aspră. Dar mi-e teamă că Radu va suferi din cauza alegerii lui.”

Am citit pagină după pagină — gânduri amare, regrete nerostite, frici ascunse. Pentru prima dată am văzut-o pe soacra mea altfel: o femeie speriată că-și pierde fiul, incapabilă să accepte că el poate iubi pe altcineva mai mult decât pe ea.

În acea seară l-am chemat pe Radu în bucătărie.

— Am găsit jurnalul mamei tale. Vrei să-l citești?

A dat din cap că nu și m-a luat în brațe.

— Știu ce simți. Și eu am trăit între două lumi. Dar tu ai fost mereu acolo pentru mine.

Am plâns amândoi — pentru anii pierduți în tăcere, pentru cuvintele nespuse, pentru iubirea care n-a fost niciodată împărțită egal.

Ilinca a crescut și a plecat la facultate la Cluj. Într-o zi m-a sunat:

— Mamă, tu ai fost fericită cu tata? Cu bunica?

Am ezitat o clipă.

— Am încercat să fiu. Am făcut tot ce-am putut ca să fim o familie.

Acum stau singură la masa din bucătărie și privesc poza veche cu noi trei: eu, Radu și Ilinca. Zâmbim toți, dar numai eu știu cât de greu a fost să ajungem acolo.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim vieți pe jumătate doar pentru că nu suntem niciodată destul pentru cei care contează cel mai mult? Ce-ar fi fost dacă aș fi avut curajul să spun „ajunge” mai devreme? Poate că nu toți putem iubi la fel — dar oare nu merităm toți să fim iubiți măcar puțin?