Umbra unei iubiri neîmpărtășite: Povestea mea ca noră într-o familie românească

— Nu pune sare peste ciorbă, Maria, că-i stricată deja! vocea Elenei răsună ascuțit din bucătărie, în timp ce eu, cu lingura în mână, încercam să-mi ascund tremurul. Era a treia oară săptămâna aceea când găteam pentru toată familia, și tot a treia oară când simțeam că nu fac nimic bine. M-am uitat la soțul meu, Radu, care stătea la masă cu privirea în farfurie, tăcut ca de obicei. Copiii noștri, Ana și Vlad, se uitau la mine cu ochi mari, întrebători, neînțelegând de ce mama lor nu e niciodată destul de bună pentru bunica.

Așa au trecut treizeci de ani. Treizeci de ani în care am fost snaja Elenei, niciodată fiica ei. Am venit în casa lor tânără, cu vise și speranțe, crezând că dragostea pentru Radu va fi de ajuns să mă facă parte din familie. Dar Elena avea alte planuri pentru fiul ei. Eu eram fata de la țară, venită dintr-un sat uitat de lume din Buzău, fără zestre și fără nume. „Radu merita mai mult”, spunea ea mereu vecinelor, crezând că nu aud.

În fiecare an, de Paște și de Crăciun, mă străduiam să fac cozonaci după rețeta ei, să împodobesc casa așa cum îi plăcea ei. Dar niciodată nu era destul. „Nu ai pus destul mac”, „Nu ai bătut ouăle cum trebuie”. Îmi mușcam buzele și zâmbeam forțat, sperând că într-o zi va vedea cât mă străduiesc.

Radu nu spunea nimic. Îl iubeam pentru blândețea lui, dar tăcerea lui era ca o altă ușă trântită în fața mea. Când încercam să-i spun cât mă doare răceala mamei lui, îmi răspundea doar: „Așa e mama, nu te lua după ea”. Dar eu mă luam. Fiecare vorbă a Elenei era ca o rană mică pe care o purtam cu mine zi de zi.

Au fost și momente bune. Când s-a născut Ana, Elena a venit la spital cu un buchet mare de flori și mi-a spus: „Sper să semene cu familia noastră”. Am zâmbit atunci, crezând că poate acum mă va accepta. Dar după câteva luni tot eu eram cea care nu știa să îmbrace copilul sau să-i dea ceaiul potrivit.

Anii au trecut. Copiii au crescut, Radu a început să lucreze tot mai mult la serviciu, iar eu am rămas cu Elena în casă. Îmbătrânea și devenea tot mai aspră. Într-o zi, când Vlad a venit acasă cu note mici la școală, Elena a spus: „Așa-i când mama nu știe carte”. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să țip, să-i spun că am făcut tot ce am putut pentru copiii mei, dar am tăcut. Tăcerea devenise limba noastră comună.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Elena a căzut în baie. Am găsit-o plângând pe podea și am ridicat-o cu greu. M-a privit pentru prima dată altfel – cu teamă și neputință. În acea noapte am stat lângă patul ei și i-am șters fruntea cu un prosop ud. Nu a spus nimic, dar pentru prima dată nu m-a respins.

Boala a venit repede după aceea. Cancer la stomac. Am fost cea care a dus-o la doctori, care i-a făcut supa preferată când nu mai putea mânca nimic altceva. În ultimele luni de viață, Elena nu mai avea putere să vorbească mult. Uneori mă privea lung și părea că vrea să spună ceva, dar renunța.

Când a murit, casa s-a umplut de rude și vecini. Toți vorbeau despre cât de puternică a fost Elena, cât de mult și-a iubit familia. Eu stăteam într-un colț al camerei și simțeam că nu aparțin niciunde.

După înmormântare, am găsit într-un sertar vechi un caiet cu coperți albastre. Era jurnalul Elenei. Am început să citesc cu inima strânsă:

„Maria e bună la suflet, dar nu e ca noi. Nu pot să o văd ca pe fata mea. Poate greșesc… Poate Radu e fericit cu ea și eu sunt prea aspră… Dar nu pot schimba ce simt.”

Am plâns ore întregi citind acele rânduri. Toată viața am sperat să fiu acceptată și abia acum aflam că nici măcar nu a încercat cu adevărat să mă cunoască.

În zilele care au urmat, am început să privesc altfel la viața mea. Am realizat că mi-am trăit tinerețea încercând să fiu pe placul unei femei care nu putea iubi decât după regulile ei. Mi-am dat seama cât de mult m-a schimbat această luptă tăcută: am devenit mai reținută cu copiii mei, mai temătoare în fața oamenilor.

Într-o seară, Ana m-a întrebat: „Mamă, tu ai fost fericită aici?” Am ezitat înainte să răspund: „Am încercat să fiu… pentru voi.” Și atunci am înțeles cât de mult contează să fii văzut și acceptat pentru cine ești.

Acum stau singură în bucătărie și mă gândesc: Oare câte femei ca mine trăiesc în umbra unei iubiri neîmpărtășite? Oare merită să lupți toată viața pentru acceptarea cuiva care nu te va primi niciodată?