Umbre pe Parchetul Vechi: Povestea Unei Mame Încercate

— Mariana, iar ai lăsat lumina aprinsă la baie!
Vocea Irinei răsună ascuțit din hol, tăind liniștea serii ca un cuțit. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Nu e prima dată când nora mea îmi face observație, dar niciodată nu m-am obișnuit cu tonul ei. Înainte să apuc să răspund, fiul meu, Radu, intră în bucătărie cu privirea în pământ.

— Mamă, te rog, încearcă să fii mai atentă. Știi că încercăm să economisim la curent…

Îl privesc și nu-l recunosc. Parcă nu mai e băiatul acela care venea acasă cu flori de câmp pentru mine, ci un bărbat obosit, prins între două femei care nu se mai pot înțelege. Mă simt ca o musafiră în propria casă, deși aici am crescut, am plâns și am râs o viață întreagă.

Totul a început acum trei luni, când Radu m-a sunat într-o seară târzie. Vocea lui tremura:

— Mamă, am rămas fără serviciu. Irina nu mai poate plăti chiria singură… Putem veni la tine o vreme?

N-am stat pe gânduri. Am zis „da” fără să mă gândesc la consecințe. Îmi iubesc copilul și nu puteam să-l las pe drumuri. Dar de atunci, viața mea s-a schimbat radical. Apartamentul meu cu două camere a devenit un câmp de bătălie tăcută.

Irina e mereu nemulțumită: ba că gătesc prea devreme și o trezesc, ba că pun prea multă sare în ciorbă, ba că televizorul merge prea tare. Într-o zi, am auzit-o vorbind la telefon cu mama ei:

— Nu mai suport! Parcă trăiesc cu o străină bătrână care nu știe să se dea la o parte…

M-a durut. Am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni. Radu mă vede tot mai rar; când ajunge acasă, se închide cu Irina în cameră și nu mai iese decât dimineața. Uneori îl aud certându-se încet:

— Nu poți să fii puțin mai răbdătoare? E mama mea totuși…
— Și eu ce sunt? O chiriașă? Nici măcar nu pot să-mi beau cafeaua liniștită!

M-am trezit evitându-i. Merg pe vârfuri prin casă, ca să nu deranjez. Îmi beau cafeaua în balcon, chiar dacă afară e frig. Mi-am mutat hainele într-un colț din sufragerie și dorm pe canapea, ca să le las lor dormitorul mare.

Într-o seară, am încercat să vorbesc cu Radu:

— Mamă, știu că nu-ți e ușor… Dar nici nouă nu ne e bine. Irina e stresată, eu încă nu mi-am găsit de lucru…

Am vrut să-i spun cât de greu îmi e să nu mai am loc nici măcar în bucătăria mea, dar m-am oprit. Nu voiam să-l împovărez și mai mult.

Au trecut săptămâni. Am început să uit cum e să râzi cu poftă sau să asculți muzică tare fără să te temi că deranjezi pe cineva. Prietenele mă sunau la cafea, dar refuzam mereu:

— Nu pot, dragă… Am treabă prin casă.

Adevărul era că mi-era rușine să le spun că nu mai am intimitate nici cât un șoarece.

Într-o zi de sâmbătă, când soarele bătea leneș prin perdele, am găsit curajul să-i spun Irinei:

— Irina, știu că nu-ți e ușor aici… Dar nici mie nu-mi e. Poate ar trebui să stabilim niște reguli ca să ne fie tuturor mai bine.

M-a privit lung, cu ochii reci:

— Reguli? Poate ar trebui să vă gândiți că noi suntem tineri și avem nevoie de spațiu! Nu putem trăi la nesfârșit așa!

Am simțit cum mi se strânge inima. Pentru prima dată m-am întrebat: oare am greșit că i-am primit? Oare dragostea de mamă trebuie să fie mereu sacrificiu?

Seara aceea a fost cea mai grea. Am stat pe canapea cu ochii în tavan și m-am gândit la toate femeile ca mine: mame care își dau casa, timpul și liniștea pentru copiii lor adulți. Unde se termină datoria și unde începe dreptul la propria viață?

A doua zi dimineață am decis: trebuie să vorbim toți trei. I-am chemat la masă și le-am spus calm:

— Vreau să găsim o soluție împreună. Nu putem trăi așa la nesfârșit. Fiecare are nevoie de spațiul lui și de liniște.

Radu a oftat adânc:

— Ai dreptate, mamă… O să încercăm să ne mutăm cât mai repede.

Irina n-a spus nimic. S-a ridicat și a ieșit din cameră.

Acum stau singură la fereastră și privesc copacii goi din fața blocului. Mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Oare există vreo cale prin care familia să rămână unită fără ca cineva să sufere în tăcere?

Poate că nu sunt singura care simte că a pierdut ceva din sine atunci când a deschis ușa casei pentru cei dragi. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum găsim echilibrul între iubire și respect pentru noi înșine?