Umbre peste moștenire: Povestea unei mame care luptă pentru fiul ei

— Nu ai dreptul să decizi singură, Irina! Moștenirea asta aparține familiei, nu doar ție și băiatului tău!
Vocea lui Radu, fratele meu mai mare, răsuna în bucătăria rece, printre aburii cafelei neterminate. Mâinile îmi tremurau pe cana de lut, iar Vlad, fiul meu de opt ani, se strângea speriat lângă mine. De când a murit Mihai, soțul meu, casa noastră nu mai cunoștea liniștea. În fiecare zi, cineva din familie venea cu pretenții, cu reproșuri sau cu vorbe grele.

Nu am avut timp să plâng după Mihai. Nici măcar la înmormântare nu am simțit că pot să mă prăbușesc. Toți ochii erau pe mine: rudele lui, vecinii din sat, chiar și preotul mă privea cu o compasiune amestecată cu suspiciune. „Ce-o să facă acum Irina? Cum o să se descurce cu atâta pământ și cu un copil mic?”

— Radu, te rog… Nu e momentul. Vlad e aici.
— Tocmai pentru el vorbesc! Să nu crezi că poți să vinzi terenul fără să ne consulți! Tata a muncit toată viața pentru pământul ăsta!

Mi-am mușcat buza de jos ca să nu izbucnesc în plâns. Radu nu înțelegea — sau poate nu voia să înțeleagă — că eu nu voiam să vând nimic. Voiam doar liniște pentru mine și pentru Vlad. Dar de când Mihai nu mai era, totul părea o luptă continuă: cu familia, cu băncile, cu oamenii din sat care șușoteau pe la colțuri.

Sora mea, Camelia, era și ea mereu prezentă, dar nu ca sprijin. Îmi aducea mâncare uneori sau se oferea să stea cu Vlad, dar simțeam mereu un reproș nespus în privirea ei. Într-o seară, când Vlad adormise greu după ce avusese un coșmar cu tatăl lui, Camelia a venit la mine în bucătărie.

— Irina, tu chiar crezi că poți să faci față singură? Poate ar trebui să-l lași pe Radu să se ocupe de pământ. Tu ai grijă de copil și gata.

— Nu pot… Nu vreau să renunț la ce a lăsat Mihai pentru Vlad. E tot ce avem.

Camelia a oftat și a dat din cap a neputință. Am simțit atunci cât de singură eram de fapt.

În fiecare zi mă trezeam înainte de răsărit ca să pregătesc micul dejun lui Vlad și să-l duc la școală. Mergeam pe jos doi kilometri până la șoseaua principală unde oprea microbuzul. Pe drum, Vlad mă întreba mereu:

— Mami, tata mai vine acasă?

Îmi mușcam buzele până la sânge ca să nu plâng.

— Nu, puiule… Tata ne veghează de sus acum.

Într-o zi, după ce l-am lăsat pe Vlad la școală, am găsit pe poartă o hârtie mototolită: „Dacă nu vinzi pământul, o să regreți!” Am simțit cum mi se taie picioarele. Cine putea fi atât de crud? Radu? Camelia? Sau cineva din sat care râvnea la terenurile noastre?

Am încercat să mă țin tare. Am mers la primărie să întreb ce acte mai trebuie pentru succesiune. Secretara mi-a zâmbit fals:

— Știți cum e… Femeie singură cu copil mic… Sfatul meu e să vă găsiți un bărbat care să vă ajute.

Am ieșit plângând din clădire și m-am ascuns după gardul viu ca să nu mă vadă nimeni.

Seara, când Vlad a adormit, am deschis dulapul lui Mihai și am scos haina lui preferată. Am îngropat fața în materialul gros și am plâns în hohote. Mi-era dor de el — de vocea lui calmă, de felul în care mă lua în brațe când aveam nevoie.

Într-o duminică dimineață, Radu a venit iar cu pretenții:

— Irina, dacă nu vrei scandal, semnează aici! Cedăm pământul la cooperativă și împărțim banii!

— Nu semnez nimic! Mihai a vrut ca Vlad să aibă viitor aici! Nu vă pasă decât de bani!

Radu s-a înroșit la față și a trântit ușa atât de tare încât s-au zguduit geamurile.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute de Mihai: cum lucra până târziu pe câmp ca să avem ce pune pe masă; cum visa să-l vadă pe Vlad crescând printre meri și pruni. M-am întrebat dacă am dreptul să-i stric visul doar ca să scap de presiunea familiei.

A doua zi am mers la notar și am început formalitățile pentru ca Vlad să fie trecut oficial ca moștenitor. Știam că va fi greu — că Radu și Camelia vor face scandal, că satul va vorbi urât despre mine. Dar nu mai conta.

Seara i-am spus lui Vlad:

— Puiule, orice s-ar întâmpla, mama te iubește și va lupta pentru tine.

El m-a privit cu ochii mari și m-a întrebat:

— O să fim mereu împreună?

L-am strâns tare în brațe.

Acum stau la masa din bucătărie și scriu aceste rânduri cu mâinile încă tremurânde. Mă uit la poza lui Mihai de pe perete și mă întreb: Oare fac bine? Oare pot eu singură să-i ofer lui Vlad un viitor sigur? Sau dragostea mea nu e suficientă ca să-l apăr de răutatea lumii?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați lupta pentru copilul vostru când toți par împotrivă?