Umbrele din Odaia Bunicii: Povara Vizitelor de Familie
— Iar ai uitat să aduci borcanele cu dulceață, mătușă?
Vocea lui Vlad răsună ascuțit în odaia mică, plină de miros de lemn ars și vechi. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile crăpate de detergent ieftin și apă rece. Îl privesc peste umăr, încercând să-mi ascund oftatul. E a treia oară luna asta când vine cu părinții lui, sora mea, Lenuța, și cumnatul meu, Gică. De fiecare dată, parcă vin să inspecteze, nu să mă vadă.
— Vlad, nu mai ridica tonul la mătușa ta! intervine Lenuța, dar vocea ei e slabă, ca o frunză uscată. Știu că nu vrea scandal, dar nici nu mă apără cu adevărat.
— Lasă-l, Lenuțo, îi răspund încet. Mă duc eu în beci după dulceață.
Cobor scările reci, cu genunchii mei care scârțâie la fiecare pas. În beci e frig și miroase a cartofi încolțiți. Scot borcanele cu dulceață de vișine și zacuscă, le pun în coș și urc încet, simțind cum fiecare pas mă apasă mai tare. Când ajung sus, Vlad deja butonează telefonul pe canapea, iar Gică se uită la televizorul vechi care bâzâie.
— Nu ai și niște murături? întreabă Gică fără să-și ia ochii de la ecran.
— Ba da, răspund mecanic. Mă simt ca o slujnică în propria casă.
În timp ce pun masa, Lenuța încearcă să mă ajute, dar se împiedică de scaune și oftează. — Of, Maria, nu știu cum te descurci singură aici… E greu la țară.
— M-am obișnuit, îi spun. Dar adevărul e că nu m-am obișnuit deloc. De când a murit bărbatu-meu, Ionel, casa asta a devenit prea mare și prea tăcută. Animalele trebuie hrănite dimineața și seara, apa trebuie adusă din fântână — fântâna aia veche care se tot surpă — iar soba trebuie aprinsă cu lemne ude. Când vin ai mei, totul trebuie să fie perfect: curat, mâncare caldă, borcane scoase din beci. Nimeni nu întreabă dacă pot sau dacă vreau.
După masă, Vlad se plânge că nu are semnal bun la internet. — Cum poți trăi aici? E ca-n Evul Mediu!
Îl privesc lung. Are 17 ani și nu știe să dea mâncare la găini sau să taie lemne. — Poate că nu-i așa rău să mai stai fără telefon câteva ore…
— Nu înțelegi nimic! îmi răspunde tăios și iese afară trântind ușa.
Rămân cu Lenuța la masă. — Maria, să nu-l iei în seamă. E adolescent… Dar poate ar trebui să te gândești să vinzi casa și să vii la oraș cu noi.
Îmi încleștez pumnii pe șorț. — Și ce să fac acolo? Să stau într-o cameră mică și să vă încurc? Aici am crescut, aici am amintirile mele… Dar nu spun asta cu voce tare. Știu că n-ar înțelege.
Seara vine repede la țară. Aprind lampa și mă uit pe geam la Vlad care se plimbă nervos prin curte. Îmi amintesc cum venea mic, cu ochii mari și curioși: „Mamița Maria, hai să-mi arăți puii!” Acum nici nu vrea să audă de animale.
Noaptea trece greu când ai casa plină de oameni care nu te văd cu adevărat. Dimineața devreme mă trezesc înaintea tuturor. Merg la fântână cu găleata grea; mâinile îmi tremură pe coardă. Când mă întorc, Vlad stă pe trepte cu fața acră.
— Mătușo, n-ai cafea? La oraș bem cafea dimineața…
— Am doar ness vechi de anul trecut…
— Bleah! zice el și intră înapoi.
Mă simt micșorată în propria viață. Sora mea vine după mine în grădină.
— Maria, Vlad nu e rău… Dar poate ar trebui să-l mai iei cu frumosul.
— Cu frumosul? Lenuțo, eu nu mai am putere nici pentru mine! Voi veniți aici ca la pensiune! Nimeni nu mă întreabă dacă pot sau dacă vreau!
Lenuța tace. Se uită la mine ca la o străină.
Înainte să plece spre oraș, Vlad îmi aruncă un „Pa!” fără să mă privească. Lenuța mă pupă pe obraz: — Să ne suni dacă ai nevoie de ceva!
Rămân singură în curte. Privesc găinile care ciugulesc liniștite și simt lacrimile cum îmi ard obrajii. Nu vreau să-i mai primesc. Nu vreau să mai fiu servitoarea nimănui.
Dar oare e vina lor că nu văd cât de greu mi-e? Sau e vina mea că nu știu să spun „Ajunge!”?
Poate că ar trebui să le spun adevărul data viitoare… Sau poate că tăcerea mea va rămâne singura mea apărare.
Voi ce ați face în locul meu? Ați avea curajul să spuneți „Nu mai veniți!” celor dragi?